IONIŢĂ: "Cum nu mă pricep nici la NATO, nici la politică externă, iar partidele româneşti sunt în plin efort de a-şi desemna candidaţii locali în această vacanţă suprarealistă „de summit“, în loc de articol vă propun câteva cugetări ale unui primar general al Bucureştiului: Dem Dobrescu, care în cei cinci ani de mandat (1929- 1934) a fost unul dintre cei mai activi promotori ai proiectelor de modernizare urbană în Capitală."

Spre surprinderea lui, a trebuit să se lupte nu doar cu mediul politic ostil, ci şi cu un electorat obişnuit să primească cu spinarea plecată abuzurile uzuale, dar să se ridice în rebeliuni spontane împotriva ordinii moderne şi legitime, bazate pe reguli. Rămâne să judecaţi dv. dacă ce spune el mai jos e valabil doar pentru Bucureşti şi doar pentru perioada interbelică.

Rival politic, Dem Dobrescu a fost sabotat de guvern (în cazul lui, PNL-ul lui Duca) până pe punctul de a fi demis şi a părăsit până la urmă funcţia, mai nefericit, dar mai înţelept decât atunci când o preluase. A fost nevoit să renunţe la iluzii şi în privinţa capacităţii instituţiilor locale de care a trebuit să se servească, dar şi în privinţa populaţiei pe care a trebuit să o administreze. A rămas un democrat şi un avocat al „comitetelor cetăţeneşti“ pe care le-a înfiinţat şi prin care a vrut să facă o guvernare locală mai deschisă şi participativă. Însă sunt sigur că ar fi fost de acord şi cu Churchill, un alt democrat realist, care a zis odată că nu există argument mai bun contra democraţiei decât o discuţie de cinci minute cu un votant de rând.

„În populaţia Capitalei se resimte originea ei rurală. Ea a păstrat caracterul umil al ţăranului din care se recrutează. Bucureştenii sunt anarhici în faţa unei autorităţi reale şi servili în faţa autorităţilor abuzive. Se cunoaşte că ei sunt descendenţii vechilor clăcaşi, care au înmagazinat de-a