Nu mai merg, de foarte multi ani, cu mijloacele de transport in comun.
Le folosesc doar pe cele proprii: picioarele! Chiar daca buletinul meteo anunta minus multe grade, iar drumurile imi sunt lungi. Hotarare de doua ori sanatoasa: fac miscare si, in acelasi timp, psihoterapie fara plata. Ma intalnesc astfel si conversez aproape zilnic pe diverse teme cu: motanul Ilie, pisicuta Brandusa si catelul Boy, carora nu le sunt stapana (ei fiind universali), precum si cu diverse alte persoane cu patru labute, dispuse sa-mi acorde atentie ori sfaturi competente.
Daca unul din drumurile mele duce prin fata celebrului nostru Teatru al Tineretului, o catelusa mititica, voioasa - cu urechi ca varful de sageata - latra scurt si caraghios, dupa ce-mi iese-n cale, apoi imi da ocol, saltand in ritm zapacitor si topait. Se bucura din toata inimioara ei micuta, doar pentru ca ma vede sau ma aude, dezmierdand-o cu vorbe muiate-n ciocolata parfumata. O strig Kastanka, pentru ca imi aduce aminte de catelusa cu acelasi nume din povestirea bunului meu prieten, Cehov. In fata blocului vecin, imi taie vesnic calea (norocos!) o pisica gri, pufoasa "natural", ce merge leganat, cu-n aer de "frumoasa lumii", nascuta cu siguranta din iubirea interzisa a unei "printese siameze", pentru un motan "deosebit", dar de origine modesta. Griuta e minune mare de politicoasa: miauna de fiecare data, discret, in semn de "Buna dimineata, iubito, si drum bun!".
Singurele persoane cu care n-am avut niciodata nici un fel de relatie erau vrabiutele. Doar le ocoleam protector cateodata, sa nu le deranjez invalmaseala zgomotoasa, deasupra vreunei bucatele de paine, ratacita pe trotuar. Pana nu de mult, cand... La fereastra bucatariei, energica, frumoasa si gospodina mea mama (Dumnezeu sa-i dea odihna!) a atasat o cutie mare, metalica si alba, cu ochiuri rotunde, pentru aerisire. Era "frigiderul
