După arestarea legionarilor şi legea naţionalizării, guvernanţii comunişti au întocmit un “plan de măsuri” pentru suprimarea bisericii catolice din România ca forţă de opoziţie.

După arestarea legionarilor şi legea naţionalizării, guvernanţii comunişti au întocmit un “plan de măsuri” pentru suprimarea bisericii catolice din România ca forţă de opoziţie. Prin decretul nr. 177 din august 1948, cultele religioase trebuiau să-şi întocmească statute de funcţionare pentru a putea fi înregistrate legal. Statutul catolicilor a fost “respins”...

În perioada interbelică, catolicii din România reprezentau 6,90% din totalul populaţiei. În general nu erau etnici români, aparţinând comunităţilor de maghiari din Transilvania şi celor de şvabi din Banat. Existau şi câteva grupuri de români aparţinând acestei religii, situaţi în judeţele din nordul Moldovei şi în Bucureşti. România deţinea relaţii oficiale cu Vaticanul din 1929, când fusese semnat Concordatul cu Sfântul Scaun. Serviciul diplomatic al Vaticanului purta titulatura de Nunţiatură Apostolică, cu sediul la Bucureşti. Din 19 februarie 1947, la conducerea Nunţiaturii se afla episcopul Gerard Patrik O’Hara, originar din Statele Unite.

PROBLEMA STATUTULUI BISERICII CATOLICE. România s-a aliniat politicii sovietice anticatolice la 17 iulie 1948, când guvernul Groza a anunţat ruperea Concordatului cu Vaticanul, precum şi toate convenţile ulteriorae semnate de “regimul burghez”. Măsura a fost “accelerată” de o rezoluţie a Cominformului adoptată cu o lună în urmă, conform căreia trebuiau încetate legăturile cu papalitatea, pe motiv că era “cap al imperialismului”. Reprezentanţa diplomatică a Sfântului Scaun a rămas în România, însă guvernul putea să ia măsuri contra bisericii catolice odată ce renunţase la înţelegerile anterioare cu papalitatea. Astfe că, prin