HERA: "Suntem mizerabili, i-a spus tatăl unui amic, duminică seara."

Tocmai văzuse, la HBO, filmul „432“. Noi, oamenii, ca specie?, a întrebat amicul meu. Nu, noi, românii, i-a răspuns tatăl. Privesc acest dialog şi, nu ştiu de ce, gândul mă duce la o ştire aparent neînsemnată.

Mă refer la dezbaterea, pe contre, din jurul posibilei reveniri în prim-plan a Monei Muscă, „beneficiara“ unui document cu antetul CNSAS care atestă că a făcut, în tinereţe, poliţie politică. Pentru aceia care au uitat: până în 2006, Mona Muscă a apărut ca o sfântă a luptei împotriva tarelor comunismului, o regină a reformelor, a dreptăţii şi adevărului, o doamnă a politicii româneşti. A, şi o susţinătoare înverşunată a lustraţiei. Apoi au venit şocantele dezvăluiri, penibila negare şi prăbuşirea.

Acum, numele Monei Muscă tulbură apele în cel mai liniştit partid al anului, PDL. Deocamdată, dezbaterea e doar o hârjoană din care poate ieşi orice. Înţeleg demersul lui Valeriu Stoica: omului îi place să şocheze şi vrea să se spună despre el că e un gentleman. Pot să-i înţeleg şi pe Theodor Stolojan şi pe ceilalţi susţinători ai Monei Muscă, foştii membri PNL, văzuţi oricum ca nişte intruşi în partidul de pe Aleea Modrogan. De partea cealaltă, vechii pedişti mârâie acum din două motive: estimează pierderi electorale mai mari decât eventualul câştig al regimentării fostei liberale; în plus, le place să arate cine e şeful. Desigur, ultimul cuvânt îl va avea adevăratul şef, cel de la Cotroceni.

Oficial, toată discuţia pare fără obiect. Mona Muscă n-a ieşit cu nicio declaraţie în care să-şi anunţe intenţia de a reveni. Până la urmă, e treaba Domniei Sale dacă doreşte să se expună din nou. Dacă nu se poate ţine deoparte sau dacă simte că trebuie să trudească în continuare pentru binele societăţii. E treaba celor din PDL dacă şi-o asumă explicit sau nu.