În loc de linişte şi siguranţă, grija unei farfurii cu ciorbă caldă şi teroarea întreţinerii. În loc de copii şi nepoţi în preajmă, mila străinilor şi vorba blajină a preotului. „În iunie se fac opt ani“, îşi aminteşte Maria. „Eram la Arad pe-atunci. Trebuia să ne-ntoarcem acasă. Şi, într-o zi, înainte să plece el în staţiune, mi-a spus să-mi iau hainele şi să plec, că nu mai e chip de şezut împreună. Când s-o întoarce el, să nu mă mai găsească. Deci, ce era să fac? Mi-am luat lucruşoarele, nişte haine acolo, ce puteam să adun, şi m-am mutat la soră-mea. El plecase cu alta la distracţie. Nu mi-a spus, da’ ştiam“, povesteşte femeia. Maria şi-a găsit bărbat târziu, după 25 de ani. S-a mutat la Corabia după nuntă, în casa lui. Nu muncea decât el, că „doar era în stare s-o ţină“. 18 ani au stat în comună, apoi au luat drumul Ardealului. „La Arad fusese detaşat bărbatul meu. Întâi a dus-o acolo pe ea câteva zile. Pe urmă a venit şi după mine. Da’ eu am aflat mai târziu astea. Mi-au spus vecinele, dar nu le-am crezut. Pe urmă am început să am bănuieli, că din două în două săptămâni se ducea la Corabia. Apoi a venit un coleg al lui, cu care avusese un drum, şi el mi-a zis: «Doamnă, a tras peste noapte la una». Am vrut să plec, dar n-aveam nici bani, nici de muncă“, spune Maria. În gazdă, în casa ei O vreme a lucrat fără acte. La un moment dat a făcut şi comerţ cu marfă din Ungaria, Cehia. „Am tot amânat să-mi fac carte de muncă. De unde să ştiu că vine revoluţia şi că mă lasă bărbatul? Am adunat atunci vreo şase-şapte mii de mărci. Cu ei şi cu ce mi-a rămas după divorţ am cumpărat o garsonieră. Numai că am luat-o pe numele unei nepoate şi eu am rămas... în gazdă“, povesteşte Maria Dobrescu. „Copii n-am avut. Cre’ că n-a putut el, că n-a făcut nici cu altele. Cu femeia aia pentru care m-a lăsat a stat doar vreo cinci ani. Câteodată îi curgeau lacrimile şi spunea: „«Mă,