Când se va întreba cineva prin ce mecanisme se instituie o prezenţă constantă şi ofensivă în spaţiul public, un posibil răspuns i-l va oferi pictorul Sabin Bălaşa.

Remarcat încă din deceniul şase, pentru calităţile certe ale desenului său închegat şi, oarecum, sculptural, de factură clasicorenascentistă, dar şi pentru gura sa bogată, pentru atitudinile ţâfnoase, deasupra cărora planau suspiciunile unui potenţial insurgent abia stăpânit, el se aşeza organic în contextul unei generaţii care chiar a revoluţionat pictura noastră, istovită expresiv de un interminabil deceniu proletcultist. Apoi, constatând că lupta cu exteriorul, cu ideologia oficială şi cu imperativele istoriei mici nu este deloc profitabilă, ba din contra, Bălaşa a identificat două direcţii mari în care căutarea succesului nu avea cum să dea greş: flatarea puterii politice până la nivelul de la care grotescul devine stilistică şi clamarea sinelui cu o lipsă de pudoare care mergea, şi ea, până la o înălţime amorală a spectacolului pur. Din promisiunile răzvrătitului juvenil, posedat de ideal, până la suspendarea instinctului de conservare, socializarea adultului a reţinut doar exacerbarea instinctului de conservare până la suspendarea oricărui ideal. Scenariul paranoic al lui Dali, de un histrionism inimitabil, în care patetismul latin şi contorsiunile maure şi-au găsit un spaţiu unic de manifestare, a fost adus de Sabin Bălaşa la nivelul unei Dâmboviţe anemice, cu debitul icnit şi cu suspine de sifon alimentat intermitent. Pictându-l pe Ceauşescu în ipostază mitologică, de arhetip, pur şi simplu, iar pe coana Leana în chip de îngereasă azurie, căreia-i camufla ţâţele sub voalul selenar al unei androginii pe care nici măcar el n-o premeditase, vorbind incontinent pe unde apuca şi, de cele mai multe ori, neîntrebat, Bălaşa sugera, implicit, degradarea condiţiei artistului, alături de aceea a întregii