Mă plângeam săptămâna trecută de tăcerea complice care înconjoară evenimentele din Tibet cu numai câteva luni înainte de Jocurile Olimpice de la Beijing.
Între timp, presa scrisă şi mass-media franceze s-au umplut de proteste, dar e interesant de remarcat că acestea vin din partea unor gazetari şi aproape deloc din partea responsabililor din Comitetele Olimpice Naţionale sau a politicienilor. O anumită prudenţă e peste tot în ziarele de sport. „L’Equipe“ din 24 martie scrie conciliant: „JO au fost trase la sticlă, aşa că va trebui să le bem. Chiar dacă gustul va fi amar“. Dacă sportivii, pentru care un boicot ar echivala cu o catastrofă personală, se mai pot arăta echivoci („E normal să ne ridicăm contra oricărei forme de represiune, declara Laura Flessel, dublă campioană olimpică la scrimă, dar ar fi o eroare să boicotăm JO“), rezerva politicienilor nu mai are niciun sens. Bush şi-a anunţat participarea la ceremonia inaugurală. Sarkozy a lăsat să se înţeleagă că poate adopta orice atitudine, în funcţie de evoluţia situaţiei. Germanii şi britanicii au fost mai limpezi în declaraţii, dar, de hotărât, n-au hotărât nici ei nimic.
Un articol extraordinar a publicat în „Le Nouvel Observateur“ din 27 martie-2 aprilie Jacques Julliard. După ce evocă toate cedările istorice ale CIO, începând cu JO de la Berlin, din 1936, filmate de Leni Riefenstahl spre gloria hitlerismului, şi la care Avery Brundage, patronul olimpicilor americani, apoi preşedinte al CIO, interzisese accesul evreilor, Julliard scrie: „La Beijing, anul acesta, dacă JO vor avea loc, va trebui să avem grijă să nu privim nici spre tribune, nici spre lumea exterioară. Va trebui să ne facem că nu observăm, fie şi în treacăt, cotonogelile, arestările, masacrele, care vor reprezenta adevăratul decor al mascaradei“. Julliard nu uită rolul nefast jucat în atribuirea JO 2008 Beijingului ca încu
