Zilele acestea, toata lumea pare irepresibil tentata sa gloseze despre noua acceptiune a cuvintului „tonomat“. E semn clar ca astia cam ies biruitori in razboiul de gherila pe care-l duc cu mintea noastra: ne impresoara, ne bombardeaza intruna cu aceleasi mizerii, pina ajungem ca, fara voia si spre rusinea noastra, sa „gindim la fel“, vorba uneia dintre cele mai imbecile reclame.
Razboiul va dura mult: munitie au cacalau, rezervele de prostie si miselie sint inepuizabile. Ei bine, nu vreau sa scriu un rind macar despre varietatile inconjuratoare de jurnalisti: naimiti, aliniati, nealiniati, independenti, frustrati, certati cu gramatica, cu geografia, complet inocenti in legatura cu subiectul despre care scriu sau vorbesc, ticalosi, cu sau fara sira spinarii si cite altele (pe cind o clasificare serioasa, pe specii si subspecii?). La cit noroi se improasca azi din toate pozitiile, prin viu grai si in scris, la televiziuni si prin gazete, pe bloguri administrate de indivizi labili psihic, pe forumuri, sub semnatura sau vajnic anonim, supararea unui presedinte-jucator-tata-de-familie e cel mult ridicola. Sint doar sincer uimit de rezistenta celor care isi vad si aud zilnic numele balacarit. Indraznesc chiar sa cred ca o duc mult mai bine cei care sint doar injurati sanatos, dar verbal. Scrisul doare mai tare, baietii o stiu bine. Unde mai pui ca ramine – macar atita latina stiu si ei.
Pentru orice om normal, senzatia trebuie sa fie cumplita si ma indoiesc ca, prin repetare, isi pierde din acuitate. Dar nu despre mizeria asta virtuala, adesea chiar on-line, voiam sa scriu, ci despre rahatul cel adevarat, acela dulce-dulce (si nu tare-tare), palpabil si lipicios. Exista pina in 1989 – s-o mai fi gasind? – un ceva care se numea „rahat simplu“. Se vindea vrac sau in cutii de carton, bucati cubice presarate din belsug cu zahar pudra, in incerte cu
