A rămas, întâi, fără piciorul stâng. Apoi, i-a fost amputat şi dreptul. Ochii oamenilor de pe stradă îndreptaţi spre el îi fac rău, iar camera unui bloc dărăpănat este singura care-i linişteşte sufletul. Nu-şi doreşte decât să poată căpăta două proteze cu ajutorul cărora să meargă din nou. La 20 de ani, nimic nu prevestea cursul tragic spre care avea să se îndrepte viaţa lui. Cândva, după ce a venit prematur pe lume, un medic o înştiinţase pe mama lui că sănătatea sa se va şubrezi într-o zi. Şi, într-o dimineaţă, a început să i se umfle un picior. Încet, încet, au apărut şi durerile. Mai întâi, uşoare, apoi insuportabile. „Îmi venea să urlu, să mă arunc pe geam. Nu mai ştiam cum să stau, ce să fac. De la genunchi în jos simţeam că întoarce cineva un cuţit încins în rană vie. La ecograf, mi-au găsit un cheag pe vena cavă inferioară. Diagnosticul a fost simplu: cangrenă. După ce m-au întors pe toate părţile, mi-au spus că trebuie tăiată jumătate din laba piciorului, altfel infecţia avea să plece spre inimă sau creier“, povesteşte Mihai Mitran despre începuturile nenorocirii pe care o trăieşte de 13 ani. Are ochii vii şi sprinteni şi, dacă pătura ce-l acoperă nu s-ar scurta brusc, nimic n-ar spune că bărbatul din pat nu are picioare. Dintr-un raft de bibliotecă, un tânăr cu trăsături ferme, frumoase, priveşte direct în ochii lui. E o poză făcută pe vremea când dăduse examen la Academia de Poliţie şi încă mergea.

„Am ales să trăiesc“ Au trecut săptămâni, luni. Totul părea că merge bine. Numai că, pe sub piele, printre nervi şi vase, infecţia muşca din ţesuturile sănătoase. La un an de la prima operaţie, a trebuit să se interneze şi să suporte o nouă intervenţie. De data aceasta, cuţitul a retezat din coapsă, dur şi rece. Când s-a trezit din anestezie, Mihai rămăsese fără piciorul stâng. Pe geamul din camera de spital, cerul se acoperise de nori. „Am crezut că