Bietul Bucuresti aducea, simbata, la orele amiezii, a aratare spectrala. Parea sub asediu din cauza simularii programului conceput de autoritati in vederea primirii oaspetilor adusi la noi de intilnirea la virf NATO. Simulare a unui eveniment memorabil sau... simulacru de ospitalitate? Vuia vazduhul de tignale politienesti si sirene ale masinilor cu girofaruri, intr-o devalmasie bezmetica pe arterele principale, ca in intimpinarea unei catastrofe iminente. Impresia globala era de avertizare si hartuire psihica a cetatenilor, scopul era sa-i bage in sperieti si sa-i determine a fugi unde-or vedea cu ochii sau sa se ascunda in gaura de sarpe.
Pe trotuare, abia de se zareau perechi pripasite de tineri, nestiind incotro sa apuce pentru a profita de soarele generos, care le stimula idila, bruiata de zarva factorilor investiti cu prigoana generala. Rarefierea drastica a vehiculelor de transport in comun sporea senzatia de pustiu. Supranumerare, in schimb, diversele categorii invadatoare ale fortelor de ordine. Surtucele reflectorizante, galbene-verzui, ale politiei rutiere se imbulzeau peste cetele de flacai cu combinezoanele emblematice ale jandarmeriei, alte uniforme albastrii se intercalau si sporeau amocul isterizant dirijat de bagheta misterioasa a puterii.
Nu se va afla probabil niciodata cui a dat prin cap sa pregateasca strainilor, asteptati in stare de alerta surescitata, imaginea unui oras fantomatic, vaduvit de viata, abandonat. Ordinul firesc de curatenie la catarama si o ordine civilizata pe strazi a deviat, prin absurd, catre strangularea suflului omenesc si, in final, epurarea din ambianta tocmai a culorii locale. Bucurestii, asezare meridionala, dincolo de plagile mizere aferente reziduurilor de orientalism nepasator, au o jovialitate proprie, atragatoare, un magnetism competitiv. N-a izvorit din senin refrenul popular: „Dimbovita apa du
