Mircea Ivanescu este un autor al carui nume e pomenit ori de cite ori vine vorba de potentiali candidati romani la Premiul Nobel, apreciat de critici din toate generatiile, dar ocolit, inexplicabil, de traducatori. Paradoxal, el este cel care a re-creat in limba romana mari capodopere ale literaturii universale, precum Ulise, de James Joyce, si Omul fara insusiri, de Robert Musil. Mircea Ivanescu este un scriitor pentru care literatura a devenit o a doua natura, un provocator la adresa conventiilor si un cititor atent si inventiv al cartilor altora, din care si-a tesut, asemeni unui paianjen livresc, pinzele unui univers poetic inedit si fascinant. Mircea Ivanescu este creatorul unui spectacol launtric in care intimitatea se pliaza pe contururile inselatoare ale realitatii, transfigurind-o pe masura ce o citeste – caci ce altceva este, ce altceva poate fi realitatea lui mopete, daca nu un puzzle nesfirsit de fragmente de texte, ratacind prin inconstientul textual al unui autor de mare clasa?
Mircea Ivanescu este, anul acesta, laureatul Premiului „Gheorghe Craciun“ pentru Opera omnia.
poezia e altceva?
nu trebuie sa povestesti in poezie – am citit
un sfat catre un tinar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezindu-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata in miini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atit de obosit
incit i se incovoiau umerii, in fata oglinzii, cind
se pieptana incet. sa nu-mi marturisesc spaimele
linga fata ei instrainata, intoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda in miini
in care se rasfring acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot
