"Mircea Rednic e un antrenor bun, un impresar mediocru şi un perfect studiu de caz."
Un român egal cu el însuşi, chiar dacă îi place să spună că se simte şi puţin belgian. În fotbal, nu doar „rezultatele vorbeşte“, vorba lui Puiu Iordănescu (noua stea în ascensiune din marea familie pesedistă - filiala Ilfov). „Vorbeşte“ şi culisele. Deceniul de „împliniri măreţe“ al „Puriului“ spune multe. Dar nu tot.
1998. Mircea Lucescu pleacă din Giuleşti ca să îi antreneze pe Baggio şi Ronaldo la Inter. Mircea Rednic trece, vremelnic, din centrul defensivei pe bancă. Era pe vremea când pe tricourile giuleştene scria „Connex“. Viitorul suna bine.
2000. Rednic nu mai e secundul lui Loţi Bölöni la naţională. E antrenorul Rapidului. Doar că în Giuleşti dragostea lui Copos e mai otrăvitoare decât E-urile din fast-fooduri.
2001. În aprilie, Rednic e dat afară de la Rapid de ziua lui. Cu buchete de flori. Chiar şi când se poartă ca un ticălos, Copos face totul pentru a păstra aparenţele. Chestie de etichetă UTC. Rednic s-a enervat: „Nu mă mai întorc la Rapid“. Vine Paştele şi minuni se întâmplă: Copos se răzgândeşte. Rednic se întoarce pe banca vişinie. Dar viitorul nu mai suna deloc bine. A urmat apoi prima bornă din maratonul spre nicăieri: FCM Bacău.
2002. Rednic se întoarce în Giuleşti mai des decât inspectorul Colombo în filmele din adolescenţa „decreţeilor“. Şi arată de ce George Copos îl crede mai bun decât un tort diplomat din cofetăriile „Ana“. Al treilea titlu din istoria Rapidului i se datorează. Istoria modernă se scrie în Grant cu numele lui.
2003. Giovanni Becali îl dă afară. Istoria se scrie acum în ritmul alert al vânzărilor de bilete la Patria. Pentru „Puriu“ au urmat borne noi în maratonul spre nicăieri: Al Nasr, Universitatea Craiova (mai ţineţi minte „Ce bine îmi pare că ai luat ţeapă“?)
