Intr-un numar recent al Romaniei literare (din 14 martie 2008), domnul Gheorghe Grigurcu revine asupra unui subiect intens dezbatut in urma cu un deceniu, provocat de aparitia – in 1995 – a Jurnalului lui Mihail Sebastian. Probabil ca nu as fi reactionat la articolul „Din nou Mihail Sebastian (II)“, daca nu ar fi aparut acolo, mentionat in mod explicit, numele meu. Ii multumesc domnului Grigurcu ca a facut-o; la urma urmelor, aceasta mentiune reprezinta o recunoastere indirecta a prezentei mele in peisajul cultural romanesc. Insa trebuie sa fac citeva precizari in legatura cu cele afirmate in articol, deoarece domnul Grigurcu perpetueaza clisee si neintelegeri care par a fi adinc inradacinate in discutiile legate de impactul principalelor ideologii ale secolului XX, nationalismul si comunismul, asupra realitatii noastre imediate.

Celor prea tineri sa-si aminteasca sau acelora care au apucat sa uite evenimentele de acum mai bine de zece ani, le reamintesc, foarte pe scurt, cum s-au derulat acestea: in ziua de 13 aprilie 1997, Gabriel Liiceanu a tinut, in cadrul unei adunari organizate de Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, o prelegere despre dificultatile prin care a trecut Mihail Sebastian in anii nationalismului dezlantuit, 1938-1944 (textul comunicarii a fost publicat in Revista 22 sub titlul „Sebastian, mon frère“). In articolul sau, domnul Liiceanu facea la un moment dat o paralela intre conditia evreului Sebastian, prigonit de un sistem politic dominat de un nationalism extremist, si aceea in care s-a regasit domnia sa in 1975, cind, odata cu epurarile de la Institutul de Istoria Artei al Academiei, nefiind membru de partid, a fost dat afara din post, o jumatate de an dupa ce fusese angajat. Intr-un articol intitulat „Scrisoare deschisa fratelui Gabriel“, publicat in aceeasi revista, am incercat sa explic domnului Liiceanu si cititorilor