Mă bucur că a existat George Pruteanu. Regret din toată inima că nu mai există.

George Pruteanu a fost un om, un om imperfect şi plin de farmec, nu un personaj pozitiv (din literatura realist-socialistă sau aceea politically corect). A fost un Pierre Bezuhov, nu un Andrei Bolkonski. A luptat cu sine pentru a ajunge la performanţă intelectuală, a muncit şi uneori a eşuat, dar de cele mai multe ori a reuşit.

Privită de foarte sus, existenţa unui om poate fi evaluată printr-o contabilitate simplă: cât a dat societăţii şi cât a primit. George Pruteanu a dat mult mai mult decât a primit. L-am iubit, înainte de toate, tocmai pentru că a fost un risipitor. Nu şi-a organizat creaţia intelectuală după norme academice, ca să o poată omologa, ca să poată dobândi titluri şi distincţii, ci şi-a difuzat-o, generos, în mediul cultural în care a trăit. Opera lui este, înainte de toate, o operă pedagogică. I-a reînvăţat pe sute de mii, poate pe milioane de români, să vorbească, după ce limba de lemn din timpul comunismului şi jargonul româno-american din perioada postcomunistă au degradat într-un mod dezastruos limba română şi au pus în primejdie bazele înseşi ale limbajului articulat.

Mi-a făcut o impresie foarte proastă un articol al Alinei Mungiu, Moartea unui clovn, publicat recent în România liberă. Nu este vorba doar de impietatea de a-l numi pe un om a doua zi după ce a murit un ratat, ci de opacitatea autoarei, de incapacitatea ei de a valorifica inteligent şi nuanţat ceea ce a realizat un intelectual. Alina Mungiu nu vede decât ceea ce au stabilit alţii înaintea ei că poate fi luat în considerare. Ca o funcţionară a culturii, ea constată că opera lui George Pruteanu nu este înregistrată şi ştampilată şi, drept urmare, o respinge.

Această operă însă există, difuz (aşa cum apa cu care udăm grădina se regăseşte nu într-un bazin,