Stiindu-l legat prin atâtea fire biografice de Iaşi, unde a fost elev de liceu şi student, apoi cadru universitar şi jurnalist, redactor la "Cronica" şi la "Convorbiri literare", multă lume îl considera moldovean pe George Pruteanu. Un moldovean atipic, ce e drept. El s-a născut însă la Bucureşti şi tot felul său de a fi îi confirma bucureştenismul originar. Febricitant, volubil, expansiv, rapid în reacţii, iubitor de spectacol, Pruteanu era un om al sudului, temperamental mai aproape, oricum, dacă e să ne raportăm la tipologii literare, de locvacele Caragiale, decât de taciturnul Sadoveanu.

Scrisul său eseistic şi jurnalistic răsfrângea această determinare.Era speculativ şi sclipitor, jongla cu ideile, recurgea la oralisme, la expresii uzuale de ultimă oră, dar şi la cuvinte rarisime sau la arhaisme (d. ex. acel "feldeinţă" împrumutat de la Dimitrie Cantemir, folosit în titlul unei cărţi dedicate lui G. Călinescu). Scrisul său era colorat şi, totodată, de o fină precizie.

L-a preocupat personalitatea lui G. Călinescu, model intelectual şi în acelaşi timp obiect al cercetării dezinhibate, lucide, urmărit în manifestările sale complexe şi adesea deconcertante. Ca şi Călinescu, Pruteanu unea exuberanţa stilistică cu spiritul de rigoare, dezinvoltura cu seriozitatea de fond. Tot ce afirma cu aparenţa jocului avea o bază, o motivaţie, o logică. Om de carte şi spirit asociativ, capabil să gliseze pe o mulţime de registre, Pruteanu da impresia de uşurinţă în tot ce făcea, dar se întemeia totdeauna pe argumente greu de clintit şi pe o scrupuloasă documentare făcută în secret.

Fire entuziastă , îşi propunea multe şi mari ţeluri dar le şi părăsea, pe unele, înainte de a le fi atins. A vrut să traducă Divina Comedie, a şi tradus, admirabil, câteva cânturi, fără să-şi fi dus la capăt îndrăzneţul proiect.

Dar cum să le fi f