Cu Anton Pann, surprizele nu se sfîrşesc niciodată. De un secol şi jumătate, cercetătorii imensei sale opere nu încetează să găsească în ea tot ceea ce se poate imagina, de la capodoperă pitorească la banalitate absolută. Iar peste ceea ce identificăm noi astăzi drept ceva extrem de preţios, generaţii întregi au trecut indiferente.

Paşoptiştii, autori de formaţie apusean-europeană, au reprezentat varianta "cultă" a literaturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea; educaţi în spirit francez, hrăniţi cu literatură romantică de ultimă oră, ei au mizat decis pe modernizarea neolatină, pe romantism şi aspiraţie europeană. Dar cu latura aşa-zis "populară" a literaturii paşoptiste ce s-a întîmplat? A dispărut? Mai puţin vizibilă, ea şi-a continuat însă existenţa hrănindu-se cu substanţă locală. Iar în epoca paşoptistă, spiritul "popular" a avut şansa de a se întrupa în cel puţin un autor excepţional, în Anton Pann.

Era cu nouă ani mai tînăr decît Asachi şi cu cinci ani mai bătrîn decît Heliade, dar a contrazis frontal paşoptismul. în cadrul unei literaturi romantice, el este anti-romanticul prin excelenţă; într-o epocă a confesiunii, a auto-biografiei şi a sentimentalismului, adică într-o literatură dominată de persoana întîi singular, Anton Pann adoptă postura moralizatoare, impersonală, şi relatarea epică; într-o generaţie care asimilase cu frenezie literatura occidentală, autorul Poveştii vorbei, neîncrezător faţă de europenizare, se retrage în tradiţii populare şi în cultura de tip răsăritean.

Poziţia cu totul particulară a autorului în contextul paşoptist a creat după aceea, printre intelectualii români din generaţiile următoare, un soi de snobism pro-Anton Pann identificabil pînă astăzi. Imediat ce idealurile paşoptiste au ieşit din uz, iar Junimea a început să critice cu duritate viziunea socială şi culturală a primu