In presa românească de după 1989, dar şi în unele studii serioase de politologie, s-a făcut oarecare caz pe seama existenţei unor elemente comune între avangarda culturală de la începutul secolului XX şi ideologia comunistă. Faza demenţială în care intrase regimul Ceauşescu în ultimii săi ani de existenţă făcuse să se vorbească despre tot mai accentuatul profil dadaist al puterii. Afirmaţia, bine garnisită cu cinism, urmărea să pună în evidenţă absurdul politicii (mai cu seamă a celei interne) partidului comunist, arbitrariul, lipsa de logică şi de coerenţă care caracterizau actul de guvernare al unor yesmen, dispuşi să sacrifice evidenţele elementare ale realităţii în folosul fanteziei bolnave a unui cuplu incult şi megaloman. Fireşte, nimeni nu îl poate bănui pe Nicolae Ceauşescu sau pe nu prea distinsa sa soţie că ar fi ţinut pe noptieră, pentru a citi înainte de culcare, cărţile unor avangardişti precum Tzara, Breton, Aragon, Éluard, Reverdy, Artaud, chiar dacă unii dintre ei au abandonat în timp revoluţia artistică pentru un angajament politic explicit (uneori stipendiat de Moscova) de partea ideologiei comuniste. În planul creaţiei, aceasta s-a tradus prin promovarea unor opere angajate, realizate în spiritul unui conformism artistic. Nicolae şi Elena Ceauşescu au avut, mai degrabă, aerul unor personaje ieşite de sub pana maeştrilor avangardei. Eroul lui Alfred Jarry, Ubu Roi, este o referinţă care aproape că vine de la sine.

Şi totuşi, se uită mereu că ideile avangardei istorice şi cele ale comunismul real s-au născut pe aceeaşi stradă din Zürich (Spiegelglasse), unde, în anii Primului Război Mondial, la adăpost de luptele care transformaseră Europa într-o mare de sânge, artiştii îşi trăiau revolta inofensivă şi boemă în vapori de alcool, muzică, sex, jocuri şi experimente artistice la Cabaretul Voltaire, aflat la numărul 1, în vreme ce, câteva ca