Liniştea ţi-e tulburată de sunetul mistriei ce azvârle cimentul pe stâlpii de prost gust ai cavourilor cu aspect de vilă fără dependinţe. De dalta ce ciopleşte marmura cu regrete eterne şi aripi de îngeri. De bormaşina ce instalează termopanul la vila de mai sus, ca să aibă vizitatorii vedere la tabloul din tinereţe al mortului. Cimitirul e oglinda fidelă a oraşului: betoane, marmuri, termopane. Niciun pic de verdeaţă, la fel ca-n oraş. Mă întreb de unde o fi scos Primăria Capitalei statisticile alea cu zeci de mii de metri pătraţi de verdeaţă din cimitire? Că nu-s. Ici, colo, strivite printre marginile aproape încălecate ale mormintelor, precum bordurile din oraş, se mai iţeşte câte un smoc de iarbă. În rest, praf şi prost gust.

Bucureşteanul e condamnat să-şi ducă viaţa de apoi la fel ca-n metrou la ora de vârf, umăr lângă umăr cu vecinul cu care a împărţit şi vederea de la fereastra prea strâmtă a blocului.

Într-o zi de lucru, în Cimitirul Reînvierea (pesemne şi-n oricare alt cimitir din aglomerata Capitală) ar trebui inventat un program de reculegere, precum orarul de linişte menit pentru siesta din cartiere. În timp ce rudele şi prietenii vorbesc în şoaptă la căpătâiul mortului ce-şi aşteaptă binecuvântarea din urmă în capelă, pe aleea principală a cimitirului rulează gospodăreşte un Bobkat cu cupa plină cu mortar, iar muncitorii răspândiţi printre cavouri îşi văd de trebile lor şantiereşti. Dacă n-ar fi doliul din privirile triste ale viilor ce însoţesc mortul, nimic din jur n-ar trăda cimitirul, ci mai degrabă un cartier în construcţie.

Românul simte nevoia să-şi dovedească potenţa financiară şi după moarte, îngropându-se în materiale de construcţie. Metrul pătrat de mormânt rivalizează, pe bursă, cu metrul pătrat construit în cartierele rezidenţiale. Nici cartierul, nici cimitirul nu excelează la locuri de pa