E destul ca "a avea" să se deregleze cât de puţin (de exemplu, să se strice centrala de gaz), ca să nu-l mai vreau nici pe "a fi".
O doctorandă pe care o "recenzez" scrie despre "descoperirea imposibilităţii de a trăi şi altundeva decât în fictiv". Nu ştiu ce vrea să spună, dar, aşa cum înţeleg eu, e adevărat. Trebuie să desenăm o figură a realului ca să putem trăi în el. Haosului nu i-am face faţă nici o zi.
Găsesc într-o carte, nu oarecare, o referire deloc dezirabilă la persoana mea. Îmi spun cu mare viteză: asta e!
Am eu de lucru? Am. Am eu chef de lucru? N-am.
Încep să înţeleg cum se instalează în locuinţele bătrânilor dezordinea şi neglijenţa. Treptat, nu-ţi mai vine - sau nu mai poţi - să faci ce ar fi de făcut. Urmează, inevitabil, aerul stătut.
Astăzi, după multă vreme, inima îşi face mendrele. În situaţii dintr-astea, unii oameni spun mă duc să mă odihnesc puţin, se întind pe canapea - şi mor.
Ne întâlnim, doi cu doi, ne simţim bine toţi patru, iar ei nu se pot suferi.
În plină vară caldă, straşnic guturai. Redusă la tăcere conştiinţa bombănindă că nu lucrez.
Să te ferească pronia de nebunii care se pot - şi te pot - controla! Îşi au radarul lor. Îl descoperă dintr-o mie pe omul slab. Aceasta nu este o reflecţie. Este jurnalul expurgat de detalii al după-amiezii de ieri. Cumplit episod.
Aflăm despre tot mai mulţi prieteni sau oameni pe care i-am respectat că au fost informatori. Mă întristează, dar parcă mai mult îi dispreţuiesc pe unii care se luptau pentru funcţii în partid, iar astăzi sunt mari luptători anticomunişti. Din amintirea tuturor trecutul pare să se fi şters. Nu rar, locuiesc în casele celor a căror memorie o apără acum. Ieri, am întâlnit-o pe fiica lui Mircea Vulcănescu (ea însăşi a făcut doi ani de închisoare şi alţii
