Pe Nietzsche îl poţi citi în două feluri: sub inspiraţia clipei sau în chip metodic. În primul caz, îţi întreţii dispoziţia pe seama răbufnirilor sale de gladiator retoric. Te laşi în voia umorilor în care fierbe şi pescuieşti numai acele intuiţii de care simţi că te leagă o afinitate spontană. Pe scurt, îl îndrăgeşti încărcîndu-te cu febra lui. Genul acesta de lectură prin recunoaştere e supus selecţiei capricioase a apelor în care te scalzi. Nu reţii decît răutăţile care ţi se potrivesc şi nu te atrag decît diatribele a căror cruzime, savurînd-o după plac, te molipseşte cu otrava ei. Neajunsul este că în altă zi vei avea o altă stare şi, sub înrîurirea filtrului ei afectiv, vei sesiza alte străfulgerări şi vei gusta alte veninuri.

În cel de-al doilea caz, cel al lecturii metodice, ochiul îţi este decuplat de fundalul sufletesc. Nu te mai preocupă ce simţi citindu-l pe Nietzsche, ci ce anume spune neamţul dincolo de efectul pe care îl are asupra ta. Capeţi detaşarea minuţioasă a cercetătorului şi acribia pedantă a exegetului. Vrei idei, nu sentimente, şi atunci te comporţi în consecinţă. Ei bine, cele două trepte în citirea unui filozof sînt chiar criteriul valorii sale. Cu alte cuvinte, numai acei gînditori care îţi inspiră dorinţa de a-i citi în ambele feluri îşi merită cu adevărat numele. E limpede că, atunci cînd iubeşti un autor, simţi nevoia să-l studiezi. Din păcate, reversul nu e valabil: poţi studia ani de zile un autor de care nu te leagă nici o presimţire. Tocmai de aceea pe majoritatea filozofilor nu-i poţi străbate decît sub forma ciuntită a unei raportări parţiale: ori le pescuieşti fulguraţiile fără să mai simţi nevoia să le sistematizezi, ori te fereci în cuşca unui jargon care descurajează empatia.

George Bondor se numără printre fericiţii care îl ştiu pe Nietzsche în ambele ipostaze: de misionar al pierzaniei şi de teoreti