Nu cunoaŞtem, în lumea pe care trăim, vecin mai apropiat decît boala. Urîte de simţul comun, bolile îşi au, în arte, apologeţi. Fiindcă spiritul cu greu s-ar putea lipsi de nenumăratele-i dezechilibre în care-şi află leacul de monotonie. Despre ele, boli ale fiinţei, privite nu doar ca dat, ci, deopotrivă, ca necesitate, scrie Noica Spiritul românesc în cumpătul vremii, cu subtitlul Şase maladii ale spiritului contemporan, eseul apărut, în '78, la Univers.
Antreul bolniţei filosoficeşti e-o poetică luare la cunoştinţă a morbus universalis, boala care mişcă (sic!) soarele şi celelalte stele: "luneta lui Galilei a venit să arate imperfecţiunile lumii, pe care contemporanul său Cremonini nu vroia să le vadă; iar astăzi se identifică destul de bine, pare-se, maladiile galactice. Este un vierme ascuns în cosmos." Optimismul e, ca-ntotdeauna, o lipsă de informaţii.
Bolile, numite, nu departe de păsăreasca tratatelor de medicină, catholită (de la grecescul katholou, însemnînd general), todetidă (din tode ti, lucru anume), horetită (de la horos, determinaţie), şi opusele lor, ahoretie, atodetie, achatolie umplu şase capitole ale cărţii. Un şapte incomplet, care se regăseşte în orice construcţie. Mai ales în aceea a operelor literare, din care Noica exemplifică des.
Catholita, o nevoie de general, o nemulţumire cu ce eşti, duce la acţiune, care nu satură spiritul, dimpotrivă, îl face să ceară mai mult. "Turmentat de acţiune, bolnavul de catholită poate merge, atunci, pînă la a zgîlţîi istoria, cu frigurile sale." Ca-ntr-un final de povestire despre eroul inacţiunii, vai ţie, omenire! Altminteri, cînd nu de generalul căutat de generalul Bonaparte, bunăoară, este vorba, catholita poate însemna un gust pentru distracţii, pentru o anume uşurătate: "Infernul a fost descris de unii teologi ca o petrecere care începe, se continuă, se prelung
