George Pruteanu a făcut foarte mult pentru instituţia limbii române literare şi pentru breasla celor care se ocupă de ea. Emisiunile sale zilnice de televiziune din anii 1995-1999 au obişnuit un public larg cu ideea că despre limba română se pot spune lucruri foarte interesante, într-un mod simplu, direct şi captivant - şi mai ales cu mult umor. Rubrica sa a fost un caz fericit şi exemplar de mediere culturală, dovada că succesul la public se poate asocia cu temele intelectuale de calitate. Sunt convinsă că formula sa de educaţie lingvistică e cea mai bună cu putinţă: efectele de durată se obţin mai ales prin ironizare şi ridiculizare; umorul fixează în memorie o greşeală mai bine decât zece lecţii docte. Din păcate, nu oricine poate aplica o formulă care se bazează pe asocierea rară de talent scriitoricesc, cultură, aptitudini actoriceşti, plăcere a jocului. Emisiunea sa era unică prin vivacitate, spectacol lingvistic, avalanşă de idei ingenioase şi citate savuroase. Nu în ultimul rînd, prezentările sale aveau calitatea rară de a fi şi exacte: George Pruteanu evita cu inteligenţă indignările improvizate şi falsele reguli pe care unii le avansează cu prea mare uşurinţă în domeniul limbii - pentru că, evident, cunoştea foarte bine lucrurile despre care vorbea.

Publicistica în domeniul limbii merge adeseori pe căi bătute; George Pruteanu era atent la evoluţiile limbii şi punea diagnostice foarte corecte. A identificat în limbajul actual - mai ales al presei - stilul hiperbolic şi catastrofic, stilul telegrafic, vulgaritatea agresivă, dar şi preţiozitatea şi "sclifoseala ţopească". Sever cu erorile de gândire, de cultură şi de gust, nu cădea în pedanterie ("Excesul de vigilenţă, jandarmeria lingvistică, e o fixaţie caraghioasă", 26.III.1997). Stilul său polemic nu ocolea (ba chiar căuta) subiectele controversate.

Pentru unii, numele său rămas