Nu avea de unde să ştie Miruna, dar nu se poate poveste în care să nu se facă praf ceva. Sau să nu moară nimeni." E o frază, bine gândită, pe care am cules-o aproape la întâmplare din volumaşul publicat de Bogdan Suceavă la Editura Curtea Veche, volumaş ce se dovedeşte a fi tot atât de pasionant - în suprafeţe infinit de reduse - pe cât e de subţire. Fiindcă Miruna, o poveste - titlu salingerian până la virgulă - se conformează paradoxalei vocaţii a cărţilor mignone, de a se ataşa în doi timpi chiar şi de cel mai obosit dintre cititori. Nu le poţi lăsa, practic, din mână. Întâi pentru că-ţi alunecă imediat pe sub butonii manşetei. Iar în al doilea rând, dintr-un calcul economic primitiv, dar sănătos: nu rentează să dai deoparte un opuscul mai subţire de 100 de pagini.

Şi totuşi, până să se ajungă la o definiţie sumară şi autoreflexivă de genul celei pe care am citat-o mai sus, sunt de parcurs câteva zeci de file frumoase - sau măcar amintind cu insistenţă de frumuseţe - încărcate cu micronaraţiuni scurse din cu totul alt timp şi dintr-un cu totul alt raport intim cu existenţa. De departe, lanţul de întâmplări povestite are ceva în comun cu Halimaua improvizată, sub anchetă, de Zaharia Fărâmă al lui Mircea Eliade. Tot de departe, o briză din stranietatea de început de lume a prozelor lui Ştefan Bănulescu se păstrează şi în ritualurile reconstituite de Bogdan Suceavă. Dar acestea numai dacă ne aruncăm cu tot dinadinsul în asemenea identificări lipsite şi de obiect, şi de miză. Originalitatea Mirunei... ţine de evidenţă şi nu depinde în vreo măsură nici de cultura, nici de bunăvoinţa, nici de dispoziţia celui căruia îi cade, accidental poate, sub ochi.

Naratorul, un anume Traian, frate al ochioasei şi agerei Miruna, este investit de Suceavă - într-o singură clipă şi-ntr-o singură ceremonie - cu maximul privilegiu şi cu maxima sancţiune. Cu alte