Am stat trei săptămîni sub sabia lui Zamolxe", spunea la televizor o duduie, evocînd emoţiile generate de nu mai ştiu ce concurs sau examen. Substituirea lui Damocles prin Zamolxe mi s-a părut ingenioasă şi sugestivă. Căci e desigur mult mai grav să te afli sub sabia zeului dacic decît sub aceea pe care Dionisie cel Bătrîn, tiranul Siracuzei, o atîrnase la un ospăţ deasupra linguşitorului Damocles, ca să-i arate curteanului naiv ce primejdii îl pasc pe cîrmuitorul cetăţii. "în plus de asta", ca să folosesc şi eu o expresie la modă, cele două nume au aceeaşi armătură vocalică (a, o şi e), aşa încît şi sub raport fonetic lucrurile stau binişor spre bine. în urma lecturii acestui articol, nădăjduiesc că mulţi vor renunţa la Damocles în favoarea lui Zamolxe, ceea ce ar fi şi frumos, şi patriotic.

Timp de 45 de ani, regimurile totalitare din Estul Europei au stat sub sabia lui Zamolxe, fiind bîntuite permanent de complexul ilegitimităţii. Cu excepţia lui Tito şi a lui Enver Hodja, toţi conducătorii comunişti ştiau că puterea lor emană de la Kremlin şi că un simplu mormăit al ursului sovietic îi poate azvîrli în neantul din care ieşiseră. Dar nu despre persoane era vorba în primul rînd, sau nu doar despre ele. Sabia lui Zamolxe atîrna cu atît mai vizibil deasupra regimurilor în sine, cărora istoria le menise din leagăn prăbuşirea inevitabilă. O hazlie butadă a vremii, "din greşeală în greşeală spre victoria finală", exprima lucid perspectiva dezastrului, pe care mulţi îl prevedeau, dar nimeni nu putea să-l prevină. Pentru că sistemul era, prin definiţie, închis oricărei ajustări şi inflexibil în conservarea propriei lui identităţi. O cît de mică abatere de la dogmă îi putea fi fatală, ceea ce s-a şi văzut în deceniul 9, cînd tentativele reformatoare ale lui Gorbaciov au condus în scurt timp la un colaps total.

Sabia lui Zamolxe a avut urmări sensi