Ce l-o fi apucat pe Alexandru Cistelecan, cronicar cu o vechime de peste trei decenii la oficiul de primire a productiei poetice, sa treaca de cativa ani incoace pe critica criticii? Un posibil raspuns se gaseste in Scurta precizare care deschide Diacritice-le*, unde cronicarul si-a strans (doar) o parte a comentariilor consacrate genului "cam din 2000 incoace": "Critica noastra literara - zice autorul - a trecut printr-o mare spaima dupa caderea comunismului. Si nu orice spaima mare, ci chiar marea spaima: spaima de disparitie. Dezertarile erau atat de multe si atat de grave incat se parea ca ea a cazut si disparut odata cu regimul."
Si, intr-adevar, nici macar Cistelecan n-a ramas cu totul imun la "trauma" cu pricina: urmele acesteia persista pana si in volumul de fata, in care criticul da ca iminenta "moartea speciei" sau, daca nu, macar "destinatia sa muzeala".
A fost nevoie - ne anunta tot zisa Precizare - ca "o intreaga generatie de noi critici" sa iasa la rampa pentru a repera onoarea celei de-a zecea muze. Mai mult, pretendentii s-au bulucit intr-o asemenea masura incat - crede Cistelecan - in momentul de fata chiar "nu mai e lipsa". Dar oricum, nu despre generatia glorioasa, care a picat la fix pentru a primi aplauze si confetti, e vorba in Diacritice; ci despre aceia care au dus greul luptei pentru supravietuire, pe vremea cand nu existau nici ratinguri, nici picior de piarist. E vorba, adica, de eroii (25 la numar, dupa Cistelecan) care s-au razboit cu ignoranta si indiferenta natiei.
De altfel, Diacritice nu e doar culegere de foiletoane, ci o adevarata epopee, una populata de personaje cu sange albastru, daca nu chiar de origine divina. Fireste, asta nu inseamna ca, daca toti sunt de familie buna, criticul le da la toti nota 6, cum fac altii (nu spui cine, ca oricum spune Cistelecan in carte). Din contra, ca orice erou civiliz
