"La Hard Rockul lăudat să nu te duci cu sacul de pretenţii."
Iar dacă îţi închipui că la Hard Rock Cafe (HRC) de Bucureşti e la fel de cool ca la cel din Detroit, te înşeli. Oricât de bune ar fi intenţiile lanţului cu tradiţie, servirea e made in Romania şi nu se dezice nici de dragul furculiţei rockeriţe. Iar gramatica personalului e la fel de hard (grea - n.r.) ca rockul ascultat.
Am ajuns la Hard Rock sâmbătă seara, cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii. În parcarea plină cu „jeepane“, „merţane“ şi alte „-ane“, am dat nas în nas cu Poponeţ. Pleca.
Intrăm. „Ne pare rău, bucătăria s-a închis!“, ne preia de la uşă o domnişoară. „Nu-i bai, putem intra să bem ceva?“. „Da, aşteptaţi aici“. Aşteptăm. Revine: „Nu mai am mese la fumători! Ne pare rău!“. Aham: „Păi, nu am cerut la fumători!“. Ea: „Nu? Ce bine! Staţi să văd la nefumători“. Stăm. Revine: „Aş avea o masă. Dar e de două persoane“. „Păi, doi suntem şi nu mai aşteptăm pe nimeni.“ „OK!“ Zâmbeşte şi ne conduce. Aşteptăm deja de cinci minute. Sau poate zece. Printre clienţi se plimbă, fredonând „Have You Ever Seen The Rain“, personalul HRC. Încercăm, discret, să facem atent un chelner. Se întâmplă, într-un final, să ne observe cineva. Ne aduce meniurile - „Numai băuturi aveţi voie. Bucătăria s-a închis deja!“ - şi pleacă.
Cu chiu, cu vai, vine după alte zece minute. „Un fresh de portocale şi...“. Băiatul HRC, aplecat deasupra mesei, ca să-l auzim mai bine: „Nu mai avem fresh de portocale“. „Atunci, o limonadă fără zahăr şi...“. Tipul, mai aplecat: „Nu mai avem nici limonăzi“. Aham. „O apă plată şi o bere atunci.“ „Imediat.“ „Imediatul“ durează şi el câteva minute bune: ori s-a dus să îmbutelieze berea, ori a făcut fresh din apa plată. într-un final, vine. Cu apa şi berea. La 0,33 litri fiecare.
Între timp, trupa „Nr. 13“ şi câţiva turişti străin
