EVZ vă spune povestea lui Ion Burcea, unul dintre cei mai cunoscuţi restauratori de mobilă din ţară. Figuri de potcovari şi dogari, ceasornicari sau pălărieri se întâlnesc din ce în ce mai rar. Odată cu ei dispare o lume. EVZ vă prezintă astăzi istoria lui Ion Burcea, restaurator de mobilă, capitalist şi artist. Este doar o filă în cartea nescrisă a meseriilor care mor. Meseria se învaţă greu, foarte greu. Tânărul Burcea a început cu acelaşi ritual pe care îl va repeta mai târziu şi cu învăţăceii săi. Sursa: Vlad Stoicescu

Rusa, o limbă imposibilă

Ion Burcea şi-a găsit vocaţia printr-un accident. În anii ’50, cînd limba rusă fusese introdusă de autorităţile comuniste materie de studiu obligatorie, tânărul Burcea a întâlnit un profesor exigent. Incapabil să înveţe o limbă pe care doar „unul mai tocilar, mai nu ştiu cum” o putea reţine, şi-a făcut tatăl să-l îndrepte spre o carieră ceva mai „practică”. Tatăl a decis să-l trimită ucenic într-un atelier: “Te dau la unul care să te bată să nu te superi, dacă te bat eu sare maică-ta cu gura pe mine”. Aşa a ajuns pe mâna lui Kibety Ludovic – “un om înalt, solid, sobru”. Zarurile erau aruncate. Acolo a deprins ambele laturi ale meseriei, urmând cu gândul visul optimist al părintelui său: „Băi, când o să fie capitalism o să deschidem un atelier amândoi. Eu o să lucrez tâmplărie şi tu tapiţerie.”

Meseria se învaţă greu, foarte greu. Tânărul Burcea a început cu acelaşi ritual pe care îl va repeta mai târziu şi cu învăţăceii săi. A măturat podeaua, a şters geamurile prăvăliei, a plimbat căruţa cu mobilă pe bulevardele Bucureştiului, şi-a notat cu atenţie toate denumirile germane ale ustensilelor şi numai după un an a fost pregătit să înceapă să fure din meserie. „Este exact ca medicina”, remarcă el. În primul rând, trebuie să fii „bolnav de răbdare”. Apoi, trebuie să ştii cum să tratezi corpu