Titus Ceia In franceza se spune sommet si, la prima vedere, ar fi vorba despre munti. Ajungi pe creasta, marchezi locul cu un stegulet national, te hodinesti olecuta, eventual iti faci singur o poza spre vesnica amintire si faci cale-ntoarsa spre zonele unde aerul e mai putin rarefiat, gandindu-te ca putini au avut sansa de a-si aduce invelisul muritor atat de aproape de imposibil. In sensul acesta, cel gustat si visat de alpinisti, nu sunt multi cei ce ajung pe culme. Ajunge unul sau o echipa restransa. Actul in sine, ajungerea, se consemneaza apoi pentru posteritate. Exista volume intregi ce descriu modul in care s-a ajuns acolo sus. Ce-a simtit Edmund Hillary, cum a plans Christianssen, cum l-au intampinat prietenii pe De Paoli la intoarcere.
Spre deosebire de acel sommet, la Summit e imbulzeala mare. Si riscuri mai mici. Odata ajuns, nu risti sa suferi de frig si de foame. Culcusul si tainul se asigura zile intregi, fara calcule meschine. Lumini, masini, icre negre si rosii, asternut de matase, cuvinte mestesugite, orgolii, umileli, diplomatie, fusereala, biznis. Cum te simti, oare, atunci cand te calca pe bombeu gloata din jur, aici la Summit? Oare e mai bine s-o iei din loc, sa te urci in primul avion spre acasa? Oare nu cumva e mai inteligent sa declari, senin, ca nu ti-a invinetit nimeni degetele? Daca-ti plac amuzamentele, ei bine, ele apar de unde nu te-astepti. Un ministru al apararii susotind. Un premier zambind. Un ministru de externe surprins in flagrant delict de (aparenta?) natangie. Doar toate deodata, conjugate, amuza. Luate separat, pot sa nu aiba nici o noima. Iti vine sa-ti bagi picioarele in Summit ca intr-un sac de dormit in care te cuibaresti peste noapte, atunci cand ai ajuns au sommet si esti mult prea obosit ca s-o iei repede indarat.
*** Exista o anume sansa ca, din tot Summitul de la Bucuresti, sa ramana in aminti
