● Orfelinatul / El Orfanato (Spania, 2007), de Juan Antonio Bayona.

Nişte copii joacă o formă de leapşa în curtea unui orfelinat: o fetiţă numită Laura stă cu faţa la un copac şi se întoarce din trei în trei secunde, în timp ce tovarăşii ei de joacă încearcă să se apropie de ea şi s-o atingă pe umăr, fără ca ea să-i vadă mişcîndu-se. Tabloul e de o frumuseţe săgetătoare - lumina e ca a unei zile din copilărie care în memorie a devenit perfectă -, dar mişcările formalizate ale jocului au ceva ciudat, neliniştitor. Nu ştim prea bine ce observăm: plămada unei viitoare nostalgii sau a unei viitoare bîntuiri? Aşa se deschide filmul de debut al lui Juan Antonio Bayona, Orfelinatul. El culminează, 90 de minute mai tîrziu, cu o altă partidă de leapşa, care reuneşte, după mulţi ani, aceiaşi jucători. Laura (Belén Rueda) s-a făcut mare şi e acum directoarea orfelinatului. Foştii ei colegi nu s-au mai făcut mari; au murit în copilărie (în circumstanţe îngrozitoare) şi sînt acum fantomele locului. Copilul Laurei a dispărut şi Laura crede că ei l-au răpit. În speranţa că o vor conduce la el, îi cheamă din nou la joacă. Se postează într-un colţ al sufrageriei, cu faţa la perete, şi, ca pe vremuri, începe să numere, întorcîndu-se, de fiecare dată cînd ajunge la trei, ca să vadă dacă nu se apropie cineva. Secvenţa e filmată "din mînă", aparent fără tăieturi şi fără obişnuitele trucuri de film cu fantome. Ca să ridice tensiunea pînă în acest punct, Bayona a folosit toate trucurile posibile (furtuni, zgomote sinistre, măşti hidoase de carnaval), dar acum lasă chipul actriţei (şi spaţiul din jurul ei) să vorbească fără ajutor scamatoricesc, fără amplificatori mecanici, şi filmul intră astfel purificat pe ultima sa sută de metri, cînd pur şi simplu îşi deschide larg inima. Ca orice poveste bună cu fantome (începînd cu ale lui Henry James), Orfelinatul are inimă - e clădit pe