În prima parte a anilor â80 s-a întîmplat în România, la un moment dat, un lucru ciudat. Au apărut - în locuri publice - centre de vizionat filme occidentale care nu puteau intra, în mod normal, pe piaţa cinematografică socialistă. Multe dintre ele se aflau la limita acceptabilităţii (din unghiul eticii comuniste), pedalînd enorm pe violenţă şi erotism. La Iaşi, faptul se petrecea în săliţe obscure din Filarmonică şi Teatrul Naţional, de dimineaţa pînă seara. Totuşi, am aflat peste ani, nu aici se localiza explicaţia neaşteptatului fenomen. În alte oraşe, "videourile" (cum le numeam noi) funcţionau în cu totul alte sedii, case ale sindicatelor ori de cultură şi chiar în sfaturi populare. Se pare că regimul comunist descoperise o foarte eficientă metodă de a scoate bani suplimentari din piratarea industriei cinematografice americane. Pelicule noi şi cu succes garantat de public, imposibil de procurat pe căi legale şi improprii, din perspectivă ideologică, sistemului socialist, se proiectau fără copyright, aducînd, pervers, venituri uriaşe bugetului. Atunci s-a făcut - să admitem - şcoala marilor tunari ai tranziţiei postceauşiste. Un adevărat Harvard al "ingineriilor" finaciare.
În sfîrşit, pentru noi, copiii, aranjamentul reprezenta un paradis terestru. În vacanţa de vară, se îmbulzea la Filarmonică toată puştimea Iaşiului, creînd o hărmălaie de nedescris. Noul idol al generaţiei devenise Bruce Lee, devansînd furtunos figuri altădată celebre, precum Spiderman sau Superman. Mieunam cu toţii prin oraş cît era ziua de lungă (pentru a imita icnetele de kung-fu supraenergetic, eliberate din ki de către bravul chinez) şi făceam mişcări elegante de kata prin Piaţa Unirii, atrăgînd uneori privirea saşie a vreunui sectorist obosit. La sală, forfota infantilă copleşea pur şi simplu. Vizionările lăsau loc frecvent strigătelor de satisfacţie ori de uimire ale micilo
