Siddharta În precedentul articol făceam unele observaţii "geopolitice" asupra situaţiei din Tibet. Ca de obicei, criza potenţează tensiunea unor întrebări mereu ocolite... Şi are totodată vocaţia de a surprinde fondul evenimentelor la care, cel puţin aici, ne mulţumim să asistăm de la distanţă. Revolta din Lhassa şi impactul ei în ceea ce a mai rămas din conştiinţa etică a lumii dezvoltate au atras din nou atenţia presei mondiale asupra buddhismului. O religie (sau doar o doctrină metafizică) despre care avem impresia că ştim esenţialul, doar dacă reducem acest cuvînt la clişeele curente cu care operăm. În fapt, întîlnirea noastră, ca europeni, cu învăţătura polimorfă formulată în secolul VI î.Chr. de către Siddharta Gautama nu depăşeşte, ca profunzime, două secole. Înaintea Luminilor, Europa fusese doar misionară şi erudită. Nu privea alteritatea cu presupoziţia că ar putea-o cu adevărat respecta. Universul celorlalte religii era fie ignorat, fie demonizat ca infern al ereziilor sălbatice, fie privit ca spaţiu al unei evanghelizări potenţiale. Aşa se explică, printre altele, opacitatea cu care continuăm să evaluăm celelalte mari tradiţii, în vreme ce pierdem contactul viu cu propriile rădăcini.

E adevărat că ştiinţa religiilor - dezvoltată din filologia şi sociologia secolului al XIX-lea, pentru a se îmbogăţi mai apoi cu sugestiile antropologiei culturale şi cu inferenţele psihanalizei - a reuşit să ne rafineze cumva maniera de a descifra spaţiile spirituale din afara creştinismului. Marile corpusuri doctrinare au fost traduse şi editate critic. Manualele şi catedrele de orientalism au permis apariţia şi reproducerea unor comunităţi de experţi. Mai nou, banalizarea călătoriilor cu avionul, tentaţia vacanţelor "exotice" sau explozia media, puternic susţinută de Internet, au contribuit la "apropierea" continentelor religioase. Sub impulsul globalizării, ţăr