Despre Tescani am auzit doar poveşti. De la cele legate de George Enescu, care a trăit şi compus aici o perioadă (printre altele, şi opera Oedip), la unele, mai romantice, ba chiar gotice, avînd-o în centru pe soţia sa, Maria Cantacuzino (despre a cărei fantomă se spune că circulă pe acolo...); continuînd, mai spre zilele noastre, cu istoria şederii acolo, în 1989, a lui Andrei Pleşu - dar şi a scrierii Jurnalului de la Tescani; şi ajungînd, în momentul de faţă, la taberele de creaţie pentru artişti plastici, ce se organizează aici în fiecare an, şi la bursele pentru scriitori Pro Helvetia ce asigură, de două ori pe an, găzduirea cîte unui scriitor român şi străin în acelaşi loc.

Locul în cauză se numeşte "Centrul de cultură Rosetti-Tescanu"; deşi, la prima vedere, o pensiune de două margarete, precum multe altele din spaţiul rural românesc, Tescaniul a rămas incomparabil mai mult de atît: un spaţiu nobil, înconjurat de o anumită aură misterioasă, dar şi un aşezămînt cultural, care a căpătat această dimensiune încă din vremea întemeietorilor săi, familia Rosetti-Tescanu: "o ramură a Rosetteştilor, întinsă pe opt generaţii, în două secole şi jumătate, a sfinţit locul ales, pare-se, de vornicul Manolache din Grozeşti pentru fiul său Ştefan, cumpărătorul din 1709, de la care a rămas din tată-n fiu: Ioniţă, medelnicerul, s-a aşezat aici gospodăreşte, Gheorghe cel destoinic, tot medelnicer, a ctitorit biserica, ridicînd şi o culă de apărare, iar viteazul căminar Dumitrache a salvat satul de răul tîlharilor" (prefaţă de T. Ch. Ciobanu la volumul Mariei Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, traducere de Elena Bulai, Editura Aristarc, Oneşti, 2005). Dintre urmaşii acestora se distinge bunicul Mariei Cantacuzino, Costache, care desfiinţează, în 1848, "boierescul de pe propria-i moşie", îşi dezrobeşte ţiganii şi deschide şcoala satul