De pionieria mea, din anii â70, nu mă leagă nici un fel de amintiri tandre; nimeni nu o lua în serios în jurul meu, ceea ce mă face să cred, privind peste umăr la vremurile acelea demult trecute, că va fi fost, pentru mine, una dintre primele şcoli ale lui "facem ce ne cer ei ca să ne lase în pace mai departe...". Consideram că profesorii de la şcoală, îndeobşte oameni calmi şi de-nţeles, strigau mult cînd se transformau în comandanţi instructori (de detaşament, de unitate, de tabără...) tocmai pentru a ascunde faptul că nici ei nu credeau în toate alea: raport, jurnal, careu, unitate, instrucţie, informare politică, recital, jurămînt, raport, instrucţie, cordon viu, raport...
Cele mai rezistente amintiri aparţin, de fapt, corpului meu - un soi de reminiscenţe clădite atavic în straturile pielii, în carne, în oasele care dor de nemişcare şi de frig. Pînă azi mă îngrozeşte statul în picioare, în frig, setea îmi dă migrene şi nu suport coafurile complicate, linse şi lăcuite. Simpla enumerare a componentelor costumului pionieresc e elocventă pentru chinurile corpului fetiţei dintr-însul: bluza albă de nylon avea epoleţi pe sub care trebuia trecută cravata (în 1972, cravata roşie sovietică primea margini tricolore, îmi amintesc tranziţia, nu şi sensul ei), prinsă apoi pe piept cu un inel de plastic translucid. De epoleţi atîrnau şnururile mătăsoase de comandant, iar pe epoleţi se trăgeau tresele galbene. De buzunarul de pe inimă se agăţau insigne şi decoraţii de tablă colorată, grele şi zornăitoare. Fusta plisată bleumarin era ancorată cu o centură greoaie, de vinilin gălbui, cu stemă pe catarama grea. Băieţii ne loveau, plictisiţi de nemişcarea din careu, cu ele, peste pulpele trase, reglementar, în ciorapi 3/4 albi, indiferent de temperatura de afară. Uneori, aveam voie să ne luăm pantaloni de trening pe sub fuste. Pantofii erau negri, de lac, cu curea şi
