Unul dintre cei mai reputaţi impresari români, Aurel Mitran, a intrat în showbiz fugind de comunişti.
Unul dintre cei mai reputaţi impresari români, Aurel Mitran, a intrat în showbiz fugind de comunişti.
La 20 de ani, Aurel Mitran încerca să se angajeze într-un teatru. Dăduse examen la Critică de Teatru şi Film, unde a picat primul sub linie. A plecat în armată – un an şi patru luni –, unde a învăţat foarte multe despre oameni. Acolo l-a cunoscut pe un tip care picase la Medicină şi la Teatru. “Era deja fruntaş când m-am înrolat. Am început să vorbim despre muzică şi m-a învăţat o şmecherie în staţia de transmisiuni: cum să scot bruiajul de pe Europa Liberă”. S-au împrietenit şi au început să caute modalităţi prin care să scape de instrucţie. Aşa au găsit anunţ în Scînteia că se caută “brigăzi de agitaţie”. Prietenul era Nicu Alifantis.
POMPIER. După liberare, a căutat să se angajeze la teatru “organizator de spectacole”, după cum văzuse la mica publicitate. “La organizare, nu!”, a fost sfătuit tânărul Mitran. “Asta înseamnă să mergi să vinzi bilete prin fabrici şi uzine, să lipeşti afişe, n-ai să vezi niciodată spectacolele”. La 1 noiembrie 1976 se votase “legea recuperării forţei active de producţie” şi apăruse sloganul “nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”. “Pe scurt, ce însemna asta: administratorul blocului, sectoristul, vecinul voiau să te angajeze undeva, într-o fabrică, să nu umbli lelea pe străzi. Dacă nu, plecai la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde erau locuri de muncă, slavă Domnului!”, povesteşte Mitran. Se făcuse chiar un portret-robot al tânărului care fuge de muncă: purta nişte blugi evazaţi, avea barbă şi plete şi trăia din banii părinţilor. “Ei, parcă eram eu. Mai rău era că începuseră comuniştii să facă razii pe străzi, cereau legitimaţia de serviciu. În acest context m-am dus să mă anga
