Unul dintre reproşurile care se fac din ce în ce mai auzite în ultima vreme la adresa romanului postdecembrist - dinspre cititori, dar şi dinspre critică - este cel al inadecvării în evocarea istorică. Nu avem, se spune, un roman al comunismului şi al ceauşismului; nu avem - se continuă - un veritabil roman al tranziţiei; nu avem - vom auzi în curînd - nici un roman al integrării europene... Avem, în schimb, cîteva romane ale "sfîrşitului istoriei", tocmai acum cînd Istoria dă semne evidente de însănătoşire. Avem doar fragmente şi revizitări parodice, evocări autobiografice şi autoficţiuni, incursiuni infinitezimale în mica istorie, reconstituiri "la firul ierbii". Nici vorbă de epică pe largi spaţii ca la ruşi sau la americani (cei ultracontemporani), nici de construcţie "necesară şi verosimilă", nici măcar de vechea, dar sănătoasa impersonalitate/ obiectivitate în manevrarea eurilor experimentale ale literaturii...

Pentru cititorul obişnuit, această nevoie de a fi (măcar din cînd în cînd) cu picioarele pe solul ferm al Istoriei e firească, deşi nostalgică şi aşezată pe vechi reflexe de lectură ale canonului transmis prin şcoală, pe un "orizont de aşteptare" verificat şi omologat utilitar (literatura care ţinea loc de sociologie-istorie-filozofie), dar (simultan!) şi autonom-estetic. Pentru specialiştii literaturii însă, nevoia aceasta subită de saga, de epica magna, de proză pură şi dură îşi are ciudăţenia ei. E evident că ea ţine de presiunea unei reepicizări generale în mai multe ţări din spaţiul nostru geografic, dar şi din alte părţi (tinerii new-yorkezi, de pildă, premiaţi şi traduşi peste tot), precum şi de succesul tinerilor cineaşti români cu miză în istoria recentă. Cu toate acestea, momentul reafirmării "imperativului istoric" pare cu totul în afara istoriei noastre literare postdecembriste - cîtă s-a adunat şi cu care, vrînd-nevrînd, lucrăm. M