Magdalena BOIANGIU

Elitele

Era pe la începutul anilor cincizeci, se formau primele detaşamente de pionieri, ni se arătau poze cu elevii sovietici în tabere la Marea Neagră, aliniaţi, salutînd un drapel, ni s-a recomandat să citim Timur şi băieţii săi de Arkadii Gaidar, o carte în care, luaţi separat, copiii erau aşa şi aşa, dar împreună erau buni şi generoşi. După cîte îmi aduc aminte, detaşamentul de pionieri era o combinaţie atractivă de disciplină şi de distracţie şi o modalitate de a-i aduna pe cei mai buni într-un grup deosebit, ca să nu spun elitar. Nu se punea problema devotamentului, se presupunea că la vîrsta aceea toţi sînt devotaţi. Eram mai mică decît ceilalţi din clasa mea, cu un an, aşa că atunci cînd s-a format primul detaşament din şcoală, nu am fost inclusă pe listă. Nu puteam să explic tuturor că era o problemă tehnică, că eu de fapt meritam şi doar cîteva luni în minus mă ţineau departe de "aleşi" şi m-am văzut în afara grupului de elită, aruncată printre copiii nedisciplinaţi şi cu note proaste, spectator la ceremoniile cu care erau onoraţi colegele şi colegii mei.

Am început să mă gîndesc dacă într-adevăr organizaţia asta cu cravate roşii e atît de importantă pe cît spuneau cei de la şcoală, ba mi se părea că sînt o victimă, ba situaţia mea mi se părea extraordinară, nu-mi comanda nimeni ce să fac în timpul liber, puteam fi bună sau rea, fără contribuţia colectivului. La începutul noului an şcolar, cînd am trecut în clasa următoare, am fost primită în organizaţie, într-un cadru mult mai puţin solemn decît cel al colegilor mei. Şi cu cravată roşie la gît, tot o victimă eram. Şi acest sentiment că nu sînt întru totul primită, dar nici definitiv respinsă m-a însoţit şi m-a tracasat pînă în 1989.

Marius CHIVU

Cu clasa la Bucureşti

"Dragă tăticule, Ţin mai întîi să-ţi spun că mi-am mai scos un dinte (cu mîna). Eu