Pentru generaţia noastră (a "decreţeilor"), numele acesta înseamnă cît se poate de mult. Nu doar o carte de Johanna Spyri, ci filmuleţul de desene animate ce se difuza în fiecare joi după-amiaza, pe la orele 19,30 - cred - în anii â80. Succesul desenului animat în cauză se datora, desigur, în mare parte, penuriei de programe pentru copii, de film, seriale şi emisiuni de orice fel din vremea aceea. Dar nu se reducea la atît. Serialul în sine (o coproducţie Japonia/Germania federală, 1974, 52 de episoade color de cîte 24 de minute, regizate de Atsuji Hayakawa, Masao Kuroda, Isao Takahata) avea o candoare, o prospeţime care l-ar fi făcut, probabil, demn de urmărit şi în condiţii mai puţin vitrege. Mai ales că, pe atunci, "febra" desenelor animate japoneze standardizate încă nu apăruse... Sau, mai bine zis, începuse o timidă instituire a acesteia prin Heidi însăşi. Copiii de atunci reţineau cuvinte în japoneză, chiar greşit (pe vremea aceea serialele, din fericire, nu erau dublate...), cum ar fi arigato, înţeles "aligato" etc... La şcoală se împărţeau rolurile, unele fete erau Heidi, altele Clara, toţi băieţii - Peter... Desenul animat oferea ceea ce asigură, în general, multe dintre produsele culturii populare: subiecte de discuţie, prilej de împărtăşire şi de formare a unor comunităţi de receptori şi nu numai. Acelaşi lucru se întîmpla, în aceeaşi perioadă, cu Scarlett şi Rhet, DâArtagnan şi gaşca, Winnetou & company, Familia Palliser, Poldark şi, în final, JR şi ai lui, dar şi cu membrii formaţiei Abba, Boney M sau cu Beatles-ii. Toate aceste personaje pînă la urmă inofensive, create mai mult sau mai puţin pe principiul maniheist, cu nuanţele de rigoare, împărtăşeau o doză de inocenţă şi, drept urmare, de uşurinţă în identificarea, mai ales pentru copii sau adolescenţi, cu ele.
Dintre toţi şi toate, Heidi o avea pe cea mai mare; nu doar pentru că serial