Summitul NATO de la Bucuresti ramane, neindoielnic, marcat de insuccesul SUA inregistrat la capitolul persuasiunii partenerilor aliati in privinta unui Membership Action Plan acordat Ucrainei si Georgiei, Germania fiind principalul oponent al demersului. Nicicand in decursul celor 59 de ani de la infiintarea NATO Berlinul nu s-a dovedit atat de transant, indiferent de natura subiectelor abordate in decursul anilor in cadrul Aliantei. Germania este, in prezent, unica tara vest-europeana care mai dispune de o proprie – si notabila – baza de productie, multe din produsele industriale "made in Germany" fiind destinate pietei rusesti. Relatiile economice ar avea, evident, de suferit in cazul unui reviriment marcant al antagonismului Est-Vest.
Desi aparitia neutralismului german merita urmarita atent pe viitor, consider ca de data aceasta argumentele Berlinului au fost mai temeinice decat cele ale americanilor. Ucraina ar fi reprezentat o aditie incerta data fiind politica Kievului, extrem de polarizata intre reformatorii occidentali si interesele proruse. Cat priveste Georgia, aceasta este, ce-i drept, condusa de un guvern prooccidental determinat a promova eficientizarea statului si a rezista – deocamdata cu succes – presiunilor economice rusesti, dar Tbilisi are sanse reduse in privinta controlarii teritoriilor separatiste. In cazul in care NATO si-ar extinde oferta garantiilor de securitate asupra Georgiei, iar Moscova ar decide inarmarea pe fata a separatistilor abhazi si osetieni, probabilitatea unei confruntari intre Rusia si Occident nu ar mai putea fi exclusa.
Pentru George W. Bush era, fireste, de preferat sa poata evoca, in cadrul memoriilor sale, altfel de decizii adoptate cu ocazia acestui summit, sa poata evidentia o semnificatie aparte a celor trei zile petrecute in palatul de marmura al lui Ceausescu, dar succesorul sau s-ar fi trezit
