Un simbol american care m-a fascinat întotdeauna a fost Route 66, sau „autostrada-mamă“, cum o numesc americanii. Este vechiul drum comercial care făcea legătura între Chicago şi Los Angeles, pe coasta vestică. Acum, Route 66 este dezafectată, locul ei fiind luat de autostrăzi. Au rămas însă „piese“ din istoria americană, care amintesc, de multe ori cu umor, despre dezvoltarea celei mai mari economii a lumii: de la cimitirul maşinilor Cadillac, până la numeroase însemne de mândrie locală, gen „Elvis was here“ (Elvis a fost aici).

Dar nu despre asta vreau să vă scriu astăzi, ci despre summit-ul istoric desfăşurat între 2 şi 4 aprilie, la Bucureşti. Istoric, într-adevăr, pentru că este amplu în istoria Alianţei de până acum. Istoric, pentru că preşedintele american, George W. Bush, ar fi putut să îşi împingă „moştenirea“ dincolo de graniţele mandatelor sale prezidenţiale, prin „adâncirea“ alianţei în spaţiul fost sovietic, dacă Georgia şi Ucraina ar fi primit undă verde pentru a face parte din Alianţă. Nu s-a întâmplat aşa. A fost cel mai mare summit de până acum şi totuşi mai mic decât următorul (Croaţia şi Albania au fost invitate să adere la Alianţa Nord-Atlantică). Preşedintele Bush nu a reuşit să convingă Alianţa să întocmească „un plan de acţiune în vederea obţinerii calităţii de membru NATO“ pentru Georgia şi Ucraina. O alianţă de 26 de membri, în care deciziile se iau în consens (spre exemplu, toţi membrii NATO ar fi trebuit să fie de acord pentru includerea Georgiei şi Ucrainei), a fost susceptibilă a fi influenţată de al 27-lea actor, care nu a fost şi nu va fi niciodată membru NATO şi totuşi, prin influenţa sa, pare să aibă drept de veto asupra deciziilor Alianţei: Rusia.

Istoric pentru România? Aici nu ştiu ce să zic. Dacă vorbim din punctul de vedere al zecilor de şefi de stat şi de guvern prezenţi la Bucureşti, al miilor de jurnalişti, atunci, d