Cea mai importantă concluzie care se desprinde după Summit-ul de la Bucureşti este că organizaţia a încetat să mai reprezinte apanajul exclusiv al americanilor. Pentru prima dată în istoria de aproape şase decenii a Alianţei, un membru îşi exprimă dreptul de veto în legătură cu admiterea unui nou partener.
Tot pentru prima dată în istoria Alianţei, o decizie luată la Washington, de către atotputernicul Congres american, nu este validată de către plenul organizaţiei. Iar motivul nu-l constituie doar faptul că autoritatea lui Bush, la final de mandat este aceeaşi, ci şi faptul că lucrurile au evoluat în direcţii care nu mai pot fi controlate cu fermitatea de altădată de către „acţionarul principal”. Iniţiativele Statelor Unite, în special în Irak, au slăbit considerabil rolul organizaţiei, făcând din actorul principal doar un partener. Apoi, realităţile din Europa şi din „lumea cealaltă”, care începe să nu mai fie controlată de americani, încep să depăşească capa-citatea de înţelegere a diplomaţilor de la Washington. Dacă pentru Afganistan americanii reuşesc încă să menţină o aparenţă de solidaritate colectivă, nu acelaşi lucru se va întâmpla în Irak, unde factura intervenţiei o vor plăti singuri. Sau aproape singuri.
A mai rezultat o chestiune: revenirea viguroasă în primul plan al marilor puteri a Rusiei lui Putin. Americanii încetează, văzând cu ochii, să mai fie unica super-putere care devenise în 1991. Războiul rece a fost înlocuit de războiul energetic, capitol la care arsenalul rusesc este net superior. Apoi, Rusia contează tot mai mult în echilibrul continentului, motiv pentru care marile puteri europene nu doresc să intre într-un conflict deschis forţând graniţele zonelor de influenţă până la coasta „marelui frate”. Înainte de a face declaraţiile pe care le-a susţinut la Kiev, Bush ar fi trebuit să evalueze mai serios riscul de a fi înfruntat în i
