Summit-ul NATO de la Bucuresti este pentru Romania un eveniment istoric major. Organizatia euro-atlantica se afla la un moment de rascruce.
Largirea flancului ei sudic (cu Albania si Croatia), necesara din perspectiva acutizarii problemelor Orientului Apropiat si Mijlociu, a fost completata cu deschiderea discutiilor de aderare cu Ucraina si Georgia. Cu aceasta deschidere, NATO a facut primul pas spre integrarea in structurile sale a unor state din fostul imperiu sovietic, state pe care Rusia le considera in sfera sa de influenta. Evident, atat Ucraina, cat si Georgia vor trebui sa indeplineasca standardele organizatiei, in special cele legate de democratizarea reala a vietii lor politice. Reactia negativa a Moscovei era previzibila. De altfel, Rusia a incetat, din decembrie 2007, sa mai aplice Tratatul Fortelor Conventionale din Europa (CFE), care prevedea - printre altele - retragerea trupelor sale din Transnistria si Georgia, considerand ca NATO se apropie primejdios de granitele sale. In afara imenselor stocuri de arme, care o fac a doua putere militara a lumii, Rusia mai are un teribil instrument de presiune asupra statelor europene, uriasele sale rezerve energetice (de gaz si petrol), pe care l-a utilizat selectiv, principalele "victime" fiind Romania si Ucraina. Daca NATO ar accepta Ucraina in urmatorii ani, ar putea controla zona Marii Negre, considerata multa vreme de Rusia un apanaj propriu. Cu Georgia, Turcia, Bulgaria, Romania si Ucraina, Alianta Nord-Atlantica ar deveni "paznicul" unui punct geostrategic de intersectie a marilor magistrale energetice ale lumii: summit-ul NATO devine, din aceasta perspectiva, extraordinar de important, oferind concomitent Rusiei sansa optiunii pentru asumarea unei deschideri democratice concrete, in contrapartida cu optiunea pentru confruntare.
Reuniunea de la Bucuresti are insa si alte semnificatii. Dinc
