Petru Maier Bianu e un nou venit in proza actuala, chiar daca de pe pagina de garda a romanului Inventarul iernilor* aflam ca e vorba de editia a doua, revazuta. Autorul e regizor de film. Nu faimos, dar deja amanuntul risca sa blocheze comentariile (incepand chiar cu prefata semnata de Albert Kovács) pe formula "roman cinematografic". Inventarul iernilor e insa o proza cuminte, autobiografica, in care autorul a pus multa munca pentru a o scoate din banalitate. Stradania merge mai ales in alegerea arhitecturii celei mai digerabile (cel putin in opinia autorului) si se rezuma la intrebuintarea, la vedere, a catorva detalii tipice scriiturii de scenariu: perspective narative care se schimba, scene scurte, flash back-uri, probabil si altele, pe care, nefiind specialist, nu le pot numi, dar le simt ca facand parte din arsenalul acestei meserii. Altminteri, nimic special in cele 350 de pagini. Avem de a face cu o incercare inteligent camuflata din specia "viata mea e un roman". Din fericire, amintirile sunt puse in pagina cu talent literar si cu o reala dedicatie pentru constructia narativa, care se cere respectata, atata timp cat scrisul neglijent si constructia nesupravegheata strica destule carti in ziua de azi. Calofilia, fie si sterila, e inca o foarte buna scoala a gustului si de aceea romanul lui Petru Maier Bianu face bine, cu narcisismul lui un pic exagerat cu tot. Pentru ca autorul a trecut de 60 de ani, viata lui povestita se suprapune cu experienta existentei sub comunism. Copilarie la oras cu vacante la tara. De fapt, sunt puse laolalta mai multe cai de acces catre memoria indepartata a autorului. Cea dintai, pastrata nu tocmai consecvent, dar oricum pe post de fir conducator, e sectiunea pe verticala pe directia iernilor: O viata numarata in ierni. Inutil sa cautam vreo metafora a traumei concentrationare. Iarna e raiul saracut al copilariei lui Petru Maier