Trei femei de 50 de ani isi deschid sufletul
"Imi doresc tot mai mult sa-mi schimb viata"
Citesc cu interes scrisorile de la rubrica "Asul de inima" si de multe ori am simtit imboldul de a va scrie pentru a va cere parerea. Poate nu voi gasi raspunsul pe care il caut, dar trebuie sa aflu ce parere au alti oameni, care au trecut prin situatii similare.
M-am casatorit de tanara, cu un barbat pe care nu-l iubeam, ba mai mult, ceva, "un al saselea simt", imi spunea ca trebuie sa stau departe de el. Totusi, n-am avut destul curaj sa ma opun vointei parintilor, dar pentru asta nu acuz pe nimeni; ei nu mi-au dorit decat binele. Acum, privind in urma, nu-mi spun ca as fi putut avea o viata mai frumoasa (la ce bun sa-mi adancesc suferinta?), ci ma consolez spunandu-mi ca ar fi putut fi una mai rea.
Dupa ce m-am casatorit (inainte nici nu-l cunosteam prea bine), am incercat sa-i gasesc calitati ca sa-l pot iubi si sa avem o viata frumoasa. L-am respectat si nu l-am inselat niciodata desi, la un moment dat, am iubit in sufletul meu un alt barbat. Dar Dumnezeu mi-a ascultat rugaciunile si m-a vindecat de aceasta iubire, pe care o consideram un pacat, desi totul se petrecea doar in inima mea. Casnicia a fost cu bune si rele, au venit apoi copiii si m-am angajat cu toata puterea fiintei mele in cresterea si educatia lor. Totusi, pe masura ce treceau anii, mi-era tot mai clar ca eu si sotul meu suntem doua persoane incompatibile. Am plans, am suferit si mi-am spus ca trebuie sa merg mai departe, de dragul copiilor. N-am fost singura in toata aceasta lupta. Parintii mei au inteles curand ca au gresit si s-au implicat foarte mult in cresterea si educatia nepotilor. Am avut alaturi si un frate care a fost mai apropiat de copii decat a fost tatal lor si pe care ei il respecta asa cum ii respecta si pe bunici.
De la tatal lor, copiii mei au invatat
