Cand locul sfinteste omul
Dincolo de satul Cetateni, Valea Dambovitei e taiata de o priveliste ivita parca din alta lume. Inscriptii limpezi pe pietre si desene cu zei si calareti, scari sapate in stanca, urme de pasi impietrite in roca, altare dacice, comori stranse sub pamanturi si oase de uriasi. Iar peste toate, lumina credintei si aripa rugaciunii, rostite de mii de ani in acelasi loc. Un loc care sfinteste omul
E inceput de martie si norii coboara sub manastirea Cetatuia Negru Voda. Ploua. Ninge. Dambovita isi sapa mai departe valea, asa cum o face de la inceputul lumii. Stanci uriase cu chipuri de pasari, animale si oameni strajuiesc urcusul abrupt. O maimuta, un erete, un om in genunchi, rugandu-se. Unii spun ca vantul si ploaia le-au dat astfel de chip. Altii, ca ar fi lucrul mainilor unor uriasi de dinainte de potop. Se zice ca aici ar fi fost, dintotdeauna, un loc sfant. Un templu, un loc de sihastrie. Au trecut miile de ani, neamul uriasilor s-a trecut si el si a venit vremea dacilor. Aici, la Cetatenii de Arges, a existat o asezare dacica strasnica, ale carei urme arheologii le dezgropau acum cateva decenii. Si nu mare le-a fost mirarea sa afle, intre harburi de lut si alte ramasite, oase uriase ale unor oameni care aveau peste trei metri inaltime. Satenii inca mai povestesc despre acele oseminte, pe care arheologii le-au trimis in Franta si despre care nu se mai stie nimic. Legendele nu sunt simple nascociri. Legendele sunt istorie transformata in folclor, o istorie in care adevarul este inca viu, imbracat insa intr-o tesatura fabuloasa.
Aici, pe Dambovita, a fost intotdeauna un punct strategic. Pe aici trece drumul ce vine din vechea capitala a Targovistei. Traditia aminteste de o cetate "a Dambovitei", de unde si numele satului: Cetateni. Iar sus, in crapaturile stancilor, s-au rugat mereu pustnici. Invatatii spun ca biseri
