IONIŢĂ: "Mulţimea înşirată în lungul pistei de aterizare fremăta sub steaguri exclusiv albaneze; cele ale nou-născutului Kosovo (harta aurie pe fond albastru, plus steluţe fraudulos de asemănătoare cu cele ale UE) sunt doar pentru vândut la tarabe de suveniruri. "

Entuziasmul din aeroport era previzibil după atmosfera de meci de pe şosea - altfel traficul rutier în Kosovo fiind neaşteptat de calm şi ordonat - unde băieţi cu aer interlop, strânşi ciucure în SUV-uri negre, se aventurau în depăşiri suicidare. Nimeni nu voia să piardă aterizarea lui Ramush Haradinaj, fost premier kosovar acuzat de crime de război, achitat cu o zi înainte de Tribunalul Internaţional de la Haga. Eroul revenea acasă triumfător. Dacă echipa lor de fotbal ar fi jucat finala campionatului european, lumea n-ar fi fost mai fix lipită de televizoare cu o zi înainte, când s-a dat verdictul. Priştina, oraşul istoric Prizren şi drumurile naţionale erau pavoazate cu posterele ex-premierului şi apelul „Ramush, te aşteptăm“. Iar dacă ar fi şi câştigat finala, zarva n-ar fi fost mai mare decât în orele de după pronunţare, cu instituţii închise şi oameni ieşiţi în stradă. În hotelul titoist mare şi neîncălzit în care ne-am făcut veacul, aflat la încrucişarea implauzibilă a bulevardelor Bill Klinton şi Maica Tereza, diverşi internaţionali la fel de rebegiţi ca noi se refugiau pe unde se putea. Iar eu am avut în acele clipe viziunea distopică a unei Românii absurde, de care doar norocul ne-a ferit, în care o mână de contrabandişti ce gândesc, vorbesc şi se îmbracă precum Miron Cozma ar fi câştigat puterea politică şi economică, urmând să guverneze ţara mulţi ani fericiţi.

Povestea lui Ramush este una la indigo, de haiducie balcanică: 40 de ani, tuns periuţă, cu fizionomie expresivă şi gărzi de corp private, inventat în luptele de gherilă din 1997-1999. Din cei cinci fraţi, doi i-a p