Este oare cu putinta sa spui ca exista carti literare care spun adevarul si altele care mint? Aceasta intrebare mi-am pus-o dupa ce am terminat de citit cartea lui Adrian Oprescu, Varul Alexandru si alte povesti adevarate*. Daca o astfel de distinctie ar fi posibila in cazul literaturii, atunci e limpede ca ea nu ar pune in joc categorii logice sau raporturi de genul realitate-fictiune, ci ar lua in seama impulsul originar din care se nasc - sau din care ar trebui sa se nasca - toate cartile: unele tasnesc din adancurile unei necesitati, altele, simple facaturi, se chinuie sa-si caute radacini. Fara a fi de meserie scriitor, Adrian Oprescu a ales sa scrie cand varsta i-a permis "sa se uite inapoi" si cand privirea aruncata peste oamenii intalniti si peste lucrurile traite intr-o viata a devenit una "revoltata". Numai ca revolta lui, care se manifesta, iata, aproape saizeci de ani mai tarziu, nu-i vizeaza in primul rand pe cei care, odata condamnat, in 1949, la doi ani de inchisoare pentru "atitudine dusmanoasa la adresa regimului popular", l-au torturat si l-au batjocorit, ci pe cei care astazi sunt incapabili sa asimileze constient experienta tragica a trecutului deloc indepartat. Prin urmare, marturisirile autorului nu urmaresc atat un act justitiar, cat redesteptarea unui instinct imunitar al istoriei. Din spatele acestei revolte apare un acut sentiment al raspunderii fata de prezent si, in primul rand, fata de prezentul celor mai tineri ca el, iar gestul scrierii cartii, "cu un singur deget pe laptop", este, in fond, implinirea unei datorii ce nu mai putea fi amanata. Acesta este impulsul care a declansat mecanismul memoriei. Din multimea amintirilor, autorul alege doar nouasprezece secvente, structurate pe doua parti: Coltul meu de rai si Caderea in infern. O ultimapovestire, Paharele "bio", functioneaza ca epilog. Cele dintai amintiri evoca spatiul paradisiac a