Sindicaliştii de la Dacia nu trebuie să se gândească la ce li se pare lor echitabil, ci la ce alternative viabile au. Contrar aparenţelor, grevele – la Dacia sau oriunde – nu constituie studii de caz despre moralitate şi echitate, ci despre negocieri şi alternative. Coma prelungită a companiei aeriene Alitalia reflectă acest lucru poate mai bine decât exemplul de săptămâna trecută al sindicaliştilor americani din sectorul auto, cei care au făcut mai mult decâ

Sindicaliştii de la Dacia nu trebuie să se gândească la ce li se pare lor echitabil, ci la ce alternative viabile au.

Contrar aparenţelor, grevele – la Dacia sau oriunde – nu constituie studii de caz despre moralitate şi echitate, ci despre negocieri şi alternative. Coma prelungită a companiei aeriene Alitalia reflectă acest lucru poate mai bine decât exemplul de săptămâna trecută al sindicaliştilor americani din sectorul auto, cei care au făcut mai mult decât recunosc pentru a-şi aduce angajatorii la ruină.

De ceva timp, Alitalia pierde câte un milion de euro pe zi, dând mari dureri de cap atât propriilor şefi, cât şi guvernului de la Roma. Multiplele eforturi de a restructura compania au eşuat. Încercările de a o vinde au fost şi ele zadarnice. Ca şi cum problemele structurale ale industriei transportului aerian nu erau destule, sindicatele companiei au avut un aport important la aterizările forţate ale tuturor eforturilor de a uşura contribuabilul italian de povara liniei aeriene devenite lipitoare.

De aceea, când companiile Air France şi KLM au depus o ofertă de a prelua Alitalia, ele şi-au rezervat dreptul de a se retrage în cazul în care sindicatele nu le acceptă planurile. Săptămâna trecută, când s-a întâmplat asta, preşedintele Alitalia a demisionat, vorbind de „blestemul“ care urmăreşte compania. În a