„Dicţionarul General al Literaturii Române“ (Editura Univers Enciclopedic), ajuns acum la borna penultimului volum (literele S, Ş, T), este fără îndoială cel mai ambiţios proiect lexicografic de pe piaţa culturală autohtonă.

Când şi al şaptelea tom, ultimul, va vedea lumina tiparului, vom putea în fine vorbi despre o lucrare monumentală încheiată la noi, de noi şi - nu în ultimul rând - în pofida noastră; în contra acelui spirit de improvizaţie, „compensat“ de gesturi vitejeşti şi vorbe mari, cu care conaţionalii mei, ai voştri, lasă urme în istorie. Pe cât de frecvente sunt proiectele moarte în faşă sau în prima turnantă a realizării propriu-zise, pe atât sunt de rare, insolite, uimitoare în context românesc întreprinderile de anvergură, soldate cu rezultate pe măsură.

DGLR merge aşadar împotriva curentului, după cum merge şi împotriva trendurilor. Este un construct asumat identitar, cu recuperarea şi proiectarea tuturor (pe cât e omeneşte posibil de lărgit baza selecţiei) autorilor de limbă română. Această exhaustivitate în ramă românească este subliniată pe coperta a patra a volumului de 828 de pagini format mare. „Dicţionarul General al Literaturii Române - scrie Eugen Simion, coordonatorul general - încearcă să cuprindă tot ceea ce poate defini specificul şi amplitudinea unei literaturi: autori, publicaţii, concepte, curente, scrieri anonime, grupări şi instituţii literare, traducători în şi din limba română etc. Nu există, în această privinţă, limite geografice. Oricine scrie în limba română - şi scrie bine - slujeşte literatura română, adică spiritualitatea românească“.

N-aş paria că absolut toţi autorii cuprinşi în DGLR scriu bine. Criteriul eminenţei estetice este de multe ori substituit prin acela al relevanţei culturale. Fiindcă Dicţionarul nu este o Istorie asumat critică (aşa cum este cea finalizată de Alex. Ştefănes