Peste niste ani, cand o sa gandim ceva mai normal, sper, vom avea in Bucuresti si o statuie dedicata cainelui comunitar... Nevoia unei asemenea fiinte in spatiul cetatii va fi constientizata ca un semn de normalitate si de revenire la natural. stiu bine ca multi dintre cititori o sa strambe din nas, o sa ma injure, dar risc sa afirm acestea aducand mai la vale si cateva argumente. Eu insumi am tremurat, cel putin o data, inconjurat fiind de o haita de caini, undeva in noapte, prin Bucuresti. Astea sunt cazuri regretabile si nu despre asta vreau sa vorbesc. Ci despre sansa de a mai primi, din cand in cand, lectiile despre firesc ale Naturii.
Ma gandesc ca bucurestenii nu au invatat inca lectia cainelui comunitar, de aceea si avem nevoie inca de prezenta catorva, uite-asa, de leac. Nu multi, desigur. Primul argument este acela legat de nesimtirea si prostia umana, care nu au margini. Mai nou, din dorinta de a crea spatii de parcat masinile, s-a ajuns sa inconjuram, pana la sugrumare, bietii copaci cu ciment sau asfalt. Iata de ce admir copacul de la colt care se revolta ridicand si spargand asfaltul cu propriile-i radacini. Am un cult pentru firul de iarba care strapunge, printr-o minune, patura de asfalt care tocmai i-a fost turnata in crestet. Nu gasesc cuvinte sa omagiez serenitatea si devotiunea pasarilor care admit sa locuiasca inca intr-o mizerie de oras cu spatii verzi din ce in ce mai rare, al caror cantec de fiecare dimineata ne aminteste de feeria pierduta a acestei lumi. De aceea aduc aici o mica lauda catelului comunitar care supravietuieste, nu se stie prin ce minune, oricarei actiuni de eradicare.
Un caine vagabond isi pastreaza reflexele naturale firesti. Adevaratul caine comunitar trece tantos pe cimentul tocmai turnat, astfel incat urmele sale raman intiparite. Tot el ii va trata cu condescendenta pe cainii de apartament di
