În America, Dr. Seuss este o legendă. Autor a 40 de cărţi pentru copii - pentru care a conceput şi desenele, şi proza rimată -, Dr. Seuss este apreciat mai ales pentru felul succint în care îşi spune poveştile.

Această calitate a lui este în acelaşi timp şi cea mai mare provocare pentru oricine încearcă să-i adapteze poveştile la marele ecran.

A fost o provocare pentru două dintre cele mai recente filme inspirate de arta sa - „How the Grinch Stole Christmas“ („Cine a furat Crăciunul“, 2000, cu Jim Carrey) şi „The Cat in the Hat“ („Pisica“, 2003, cu Mike Myers) -, a fost o provocare şi pentru filmul animat lansat anul acesta, „Horton Hears a Who“ (pe ecranele româneşti, „Horton“). Pentru văduva lui Seuss, care administrează drepturile de autor ale lui Dr. Seuss, animaţia se pare că ar avea un atu, fiindcă după ce a criticat la scenă deschisă „The Cat in the Hat“ a promis că nu va mai permite niciodată folosirea cărţilor soţului său la realizarea de filme cu actori reali. În schimb, a dat undă verde tehnicii CGI pentru revizitarea poveştii elefantului Horton.

Aplecându-şi urechea la zgomotul venit dintr-un firicel de praf, elefantul Horton (vocea lui Jim Carrey) descoperă în el microscopicul oraş Whoville, locuit de fiinţe şi mai microscopice, în fruntea cărora se află primarul Ned (vocea lui Steve Carell). Aflând că fiinţele incredibil de minuscule sunt ameninţate de locuitorii din vecinătate care refuză categoric să creadă în existenţa lor, decide să le dea o mână de ajutor. Fiindcă, pentru Horton, „o persoană este o persoană, indiferent de cât de mică ar fi“ (replică adoptată instantaneu de avocaţii anti-avort ca exprimând perfect poziţia lor...). Tandrul pachiderm e, fără îndoială, un exemplu de moralitate şi generozitate fără precedent.

Echipa de realizatori şi-a propus un dublu scop: să păstreze spiritul poveştii ş